1980. Mașina aducea butucii. Trunchii de copaci erau descărcați în bazinul cu apă sau alături, dacă spațiul nu permitea. Materialul era mereu umed, pentru a facilita tăierea. Pe de altă parte, umiditatea îngreuna materialul și-l îngheța iarna. Paralizau mâinile pe lemn. Purtam mănuși, dar degeaba. Iarna nu aveam căldură, la care se adăuga și curentul, fiindcă ușile pe care intra butucul în fabrică stăteau în permanență deschise. Dar nu aveam ce face. Eu nu am fost omul care pleacă dintr-un loc într-altul. Acolo m-am inițiat, acolo am stat, de acolo m-am pensionat. Am stat liniștită. Nu mi-am dorit să o iau de la capăt. Deja eram obișnuită, știam ce am de făcut, așa că am rămas locului.  

Când începea ziua de muncă, butucul era pus pe banda care-l aducea până la gater. Hala dispunea de un gater mare și două mai mici. Din butuc rezultau scânduri pentru export, iar restul se aduna în stive, pentru a se usca. După ce se usca, lemnul era trimis la secția de parchet, cea de lăzi, ori la construcție de uși și geamuri. Lemnul trecea prin trei mașini. Circularul^[1] unde tăiam eu lemnele era ultima fază a procesului. Unul împingea lemnul în timp ce, la celălalt capăt, altul lua bucata tăiată. Pânza^[2], în care mi-a intrat mâna, era făcută din fier, cu zimți, pusă pe un ax, ce funcționa pe curent. 

La circularul meu s-a întâmplat, unde lucram de cele mai multe ori. Nu era o regulă. Ne schimba de la aparat la aparat. Dacă lipsea un om, maistrul ne muta la altă mașină, auzeam: „Tu du-te acolo, tu dincolo!” și tot așa. Te adaptai, nu aveai încotro. Și tăiam la lemne, până nu mai vedeam, că de comenzi nu duceam lipsă. Fabrica era mare, cu 2000-3000 de angajați, oameni necalificați. Nu conta specializarea. Regimul era interesat ca fiecare cetățean să ocupe un loc de muncă, să nu bată trotuarul. Cei mai mulți muncitori veneau din mediul rural, formau categoria social-economică a țăranilor. Făceau naveta, fie circulau zilnic cu trenul, fie veneau dimineața și rămâneau toată săptămâna la fabrică. Fabrica dispunea de dormitoare. Sâmbăta mergeau acasă dacă le permitea programul. Prea puțini dintre cei care munceau în tura a doua, de la trei jumătate după-amiaza până la două jumătate dimineața, mai ajungeau duminica acasă. Luni, procesul se relua. La cinci jumătate trebuia să fii la apel, ca la șase să înceapă deja activitatea. 

Lucram după-amiaza. La trei jumătate am intrat în tură. După ședința obișnuită, m-am dus la circular. Acolo era nevoie de doi oameni, dar ziua „fericită” nu număra suficienți muncitori. Banda mergea, lemnele curgeau. Am așteptat să desemneze un înlocuitor, am văzut că nu are de unde să îmi dea om, așa că m-am ambiționat! Am început să tai singură lemnele. Munca-i muncă, nu veneam la fabrică să stau să mă uit la mașină! Una dintre bucăți s-a dovedit mai specială, în așa fel încât un ciot îndrăzneț a făcut lemnul să sară din pânză. Pânza nu l-a putut tăia. Nu l-am mai putut stăpâni. Păcatul meu! Mi-a tras mâna în lame. Când unul ține din dreapta și unul din stânga, e altă treabă! Când ești singur, cu fiecare mână controlezi un capăt și nu ai cum să te aperi, să fii stabil. Circularul mi-a tăiat patru degete. Pe moment, nu am simțit nimic, fiindcă mâna mi-a amorțit instantaneu. Maistrul^[3] s-a speriat. Ei îl numeau accident în câmpul muncii. 

Poate am devenit absentă. Mă uitam la mână și nu știam ce să-i fac. Devenea străină de corpul meu, pentru că refuzam să o accept pe cea ciungă^[4]. Eu am mână. Nu știu cine deține bucata asta de carne sângerândă, dar eu îmi aștept mâna. Pe ea o știu, pe ea o cunosc, cu ea îmi fac treaba; o aștept să revină. În orice caz, nu-mi aduc aminte cine m-a dus la spital, cred că am urcat în mașina unui funcționar de la birouri. 

La spital, durerea a început să-și facă simțită prezența, să-mi ia corpul în posesie. Au urmat două anestezii, injecții, trei ore de cusut și o săptămână de internare în care fiecare dimineață și seară era prevăzută cu program de pansare. După externare, aventura a continuat. Mergeam acasă la doamna Nuțu, vecina mea asistentă, care lucra la chirurgie. Pansare dimineața, pansare seara, scos fire. Am avut durere multă vreme. Timp de câțiva ani, mergeam la control de două ori pe an. La un moment dat, am întrebat doctorul: „doamna doctor, dar mie nu-mi mai cresc degetele, pentru ce vin eu din șase în șase luni? Ce să-mi mai faceți, să vă uitați la mine? Dați-mi definitiv și nu mă mai purtați pe drumuri!” Am primit așadar diagnostic definitiv cu posibilitatea de a lucra patru ore. 

S-au făcut cercetări, anchete, rapoarte peste rapoarte și s-au dat declarații despre desfășurarea evenimentului. Una dintre condițiile impuse de regim erau rapoartele. Totul se consemna. Zilnic. De la numărul de muncitori la activități, de la numărul de ore muncite la condiții. Întrebările la care regimul trebuia să primească răspuns erau „ce? cât? cum?” Rapoartele nu preveneau accidentele, mai ales când mi s-a alăturat doamna Pop rămasă cu doar trei degete la mâna dreaptă. Ele reprezentau un instrument al controlului. Cât despre eveniment, au existat penalizări, probabil nesemnificative pentru superiori, însă nu mi-au adus mâna înapoi. Cum nici pensia foarte mică, cu care nu aveam ce face, nu compensa și nici nu va putea compensa viața mea ulterioară^[5] accidentului.

Jumătate de an a trecut și m-am întors la muncă. Mi-au dat alt post. Eram acum femeie de serviciu la birouri cu jumătate de normă. Nu puteam face altceva. Dacă îmi permiteam, mă întorceam tot la munca în fabrică. În schimb, la noul post măturam, le făceam foc funcționarilor, ștergeam birourile. În birouri era căldură, în fabrică nu. Am lucrat acolo până am ieșit la pensie, în 1988, la 57 de ani, după cum impunea legea. Am servit fabrica timp de 25 de ani, 17 în fabrică și opt la birouri, din care ultimii opt s-au calculat patru în cartea de muncă. 

În privința salariului, la mine, se cumula salariul de la patru ore cu pensia de patru ore. Era mică, dar ce puteam face? Îmi plăcea că ziua de salariu era zi de salariu. Nu întârzia, iar asta îți dădea o siguranță. Stăteai la rând și îți luai banul din două în două săptămâni, avansul pe 14 ale lunii și lichidarea pe 28. Ne întreba „cât te trec?” Aveai nevoie de avans mai mare, nota un avans mai mare. Dacă nu îți doreai să iei avansul, atunci îți rămânea salariul întreg la lichidare^[6]. Cu un milion șapte sute, în bani vechi, cât primeam înainte de accident, mă descurcam. Banul avea valoare. Directorul de fabrică lua cinci milioane, iar muncitorii calificați luau două milioane. Șase luni de practică în fabrică îți aduceau obligatoriu și calificarea, era numită calificare la locul de muncă. Dădeai examen și îți ridicau categoria. În consecință, creștea și salariul la două milioane. 

Am depășit accidentul, deși urmarea lui e omniprezentă^[7]. Nu e acel tip de accident de la care rămâi cu amintirea, trauma ori fiorii pe șira spinării. E un accident pe care îl port cu mine. E suficient să mă uit la mână. Degetele nu mai cresc, iar viața de după 1980 mi-am creionat-o în funcție de noua mână. M-am obișnuit și fără degetele lipsă, ce să fac? Pot găti, pot spăla, mă pot mișca. Cu una întreagă și una ciungă am crescut copiii și am ajuns la vârsta asta. Dacă asta mi-a promis viața, cine sunt eu să mă împotrivesc?