„Când cunoști pe cineva, privește-l în ochi cu blândețe, fiindcă înlăuntrul lui se dă mereu o  luptă. O bătălie care poate fi adesea dureroasă” sunt spusele lui Dalai Lama care mi-au alinat  durerea de multe ori și nu numai. M-au ajutat să descifrez cu ușurință povestea unei persoane care m-a făcut un om mai bun, mai puternic și mai înțelept, din toate punctele de vedere. Poate  totul sună puțin prea biografic, dar aceste cuvinte creionează exact sentimentele care se întrezăresc în mine la auzul vocii ei. Vocea pe care o cunosc de când mă știu și tot la fel de dulce și blândă este. Cred că Dumnezeu a înzestrat-o pe bunica mea cu cel mai duios glas, care-mi  mângâie urechile precum o adiere ușoară. 

Catrina Tofan este numele ei, sau Maia Cati, cum îmi place mie să îi spun. Sună clișeic, dar la  șaizeci și nouă de ani este atât de „plină de viață” încât vârsta îi pune la îndoială caracterul. Ochii de caramel, privirea caldă, sprâncenele groase, ridurile care îi conturează toată fața: o grămadă de umanitate închisă într-un corp înalt și solid. 

„Maia Cati, povestește-mi ceva! Cum era pe atunci?” O întreb eu mai mereu. Ea râde și îmi răspunde „Pe atunci trebuia să merg trei kilometri până la școală”. Așa începe povestea bunicii mele, care a copilărit în orașul Fălticeni din județul Suceava. Vine dintr-o familie cu șase copii și un singur părinte. A avut alte cinci surori care au stat departe de casă pentru a urma școli mai bune, însă ea a rămas în sat, să-și ajute mama, cu ce putea la  vremea aceea. Îmi povestea că mergea la câmp dimineața pentru a ara pământul, apoi semăna porumbul și grâul, iar seara se ocupa de gospodăria familiei. Muncile câmpului nu puteau fi amânate, iar ajutorul oamenilor era aproape inexistent. Bunica petrecea ore bune, epuizându-se fizic în căldura dogoritoare a soarelui. Având în vedere că un corp firav de doar treisprezece ani trebuia să le facă pe toate acestea în fiecare zi, nu era o sarcină prea ușoară. 

Școala nu era una dintre prioritățile ei. Deși o agrea, nu putea merge prea des. Când avea timp de ore, trebuia să parcurgă trei kilometri pentru a ajunge la școală. Nu exista vreun mijloc de transport convenabil pentru elevi, astfel că ea era silită să meargă pe străzi lungi, aproape interminabile, doar pentru a participa la cinci ore de curs. 

Surorile nu și-au cunoscut niciodată tatăl, dar bunica mea mereu îmi spune „Mama a fost de ajuns pentru toate”. Se pare că străbunica mea, Maria, a avut o influență uriașă în creșterea lor. Bunica mi-a descris-o mereu cu atâta entuziasm și pasiune, încât aș fi ascultat povestea la  nesfârșit. Maria a fost o persoană bună și muncitoare. Iubea pe toată lumea și sărea în ajutor. Era foarte inteligentă și aprecia mult educația. Era îndemânatică și agilă, încât putea face câte puțin din toate. Bunica obișnuiește să menționeze: „Mama muncea pentru viitorul nostru, se  chinuia numai ca să avem tot ce ne trebuie”. Regret în fiecare zi că nu am cunoscut-o pe Maria,  deoarece mi-ar fi făcut o plăcere deosebită să stau de vorbă cu o femeie care s-a întreținut pe sine, o casă și șase fiice. Aș fi vrut să absorb puțin dintr-o doamnă așa de puternică și de independentă. 

Doi ani mai târziu, adică în anul 1965, viața i-a mai dat o încercare bunicii mele. Străbunica mea, Maria, avea cancer în fază terminală, fapt care a adus amărăciune în sufletele tuturor. Starea gravă de sănătate nu a mai durat mult timp, căci într-o seară de sâmbătă, bunica mea a rămas doar un copil, într-o casă goală și parcă mult mai întunecată și sumbră de această dată. 

Responsabilitățile s-au înmulțit brusc, la fel și grijile. Orice fărâmă de copilărie s-a dus din acea clipă, căci după moartea Mariei, bunica mea a fost nevoită să muncească mult pentru a se întreține. A început cu spălatul podelelor din școală, dar nu a fost suficient. A continuat să țeasă covoare și apoi să le vândă vecinilor, iar în cele din urmă, s-a apucat de croit uniforme de spital, fiindcă pe atunci erau în atenția tuturor asistentelor medicale. Era o povară uriașă pusă pe umerii  unui copil de 15 ani, însă având cele trei meserii, bunica a reușit să se descurce de una singură, ceea ce mie mi-a demonstrat câtă puterea se afla în sufletul ei.

Obișnuind să o vizitez pe bunica mea des, s-a creat o legătură foarte strânsă între noi. Este unul dintre oamenii care mă cunosc cel mai bine. De când eram foarte mică, chiar prea mică să-mi dau seama, Maia Cati mereu mi-a spus: „Fii puternică!”. Nu demult, mi-am dat seama că viața ei nu a fost întocmai ușoară, a fost chiar opusul. Acesta fiind și motivul pentru care m-a stimulat mereu să fiu puternică și să nu mă consum din lucruri  neimportante. Ea a fost o motivație constantă pentru mine, m-a făcut să vreau să fiu mai bună, în orice privință. Mi-a dat încredere, care a dus la curaj. În mine s-a născut un sentiment care tânjește după viață și după pasiune, emoție, fericire. Mă face să experimentez lucruri noi pe propria piele, dar nu uit niciodată de sfatul tainic: „Fii  puternică!” 

Revenind la ordinea cronologică a întâmplărilor, un an mai târziu, în 1966, bunica mea avea șaisprezece ani. La această vârstă s-a căsătorit cu bunicul meu, neavând altă soluție, deoarece munca o copleșa, banii nu acopereau în totalitate cheltuielile, iar puterea ei scădea. Așa că ea a decis să se mărite cu un om complet necunoscut, un străin în ochii ei, doar pentru a-i ușura munca. Nu a existat iubire între ei, nici măcar prietenie, iar viața amândurora era nesatisfăcătoare în egale măsuri.  

Mai târziu, s-au mutat împreună la Constanța, unde bunica mea și-a continuat munca. S-a angajat ca ospatar și cameristă într-un hotel. Programul de lucru era lung și obositor, iar salariul neconvenabil. Însă ea a continuat să muncească pe propriile forțe. 

Pe măsură ce anii au trecut, ea a devenit mamă, văduvă și bucătar într-o grădiniță de copii. Orice greu i-a fost lăsat în brațe a știut să-l trateze cu dreptate, să muncească în continuare și să își aline suferința de una singură. Cred cu tărie că este un lucru crucial să ai o atitudine dreaptă și sinceră, în ciuda relelor pe care le-ai înfruntat. Este un fapt care arată o tărie foarte mare de caracter, expune într-adevăr omul în ochii căruia privești. Prima dată, ar trebui să-i vedem cu blândețe și înțelegere. Ochii de caramel îmi sunt acum și mai familiari, la fel și fața conturată de riduri și părul negru. Vocea ei sună și mai plăcut, mai dulce și mai ritmic decât înainte. 

Știam că în femei zace putere mai multă decât își imaginează oamenii. Știam că a fi femeie nu este o slăbiciune, ci o mândrie. Însă povestea străbunicii și a bunicii mele mi-au demonstrat asta încă o dată. Prin intermediul acestor povești am simțit frica, teama și poate rușinea ce se adânceau în sufletele lor. Am înțeles mai bine ce înseamnă o viață cu greutăți. O viață în care ai neajunsuri și lipsuri uriașe, care se tot înmulțesc. Am observat cum este să tânjesti cu ardoare după un anumit lucru care să nu fie întocmai primit. Dar tot drumul nu mai pare atât de dureros când ai în față capătul, când știi că toată munca a fost pentru o împlinire personală. 

Poate că nu mi-am făcut niciodată temele la lumina lumânării și nici nu am mers trei kilometri până la școală. Nu am avut trei slujbe simultan și nici nu am țesut covoare manual, dar puterea mea a fost suficient de mare pentru a se face văzută de una singură prin alte moduri. După toate acestea, da, Maia Cati, sunt puternică!