Mă numesc Neagu Ioana. M-am născut pe data de 21 mai, în anul 1953 și sunt o bunicuță norocoasă și împlinită din punct de vedere familial. În anul 1970 m-am căsătorit cu dragul meu iubit de pe atunci, Neagu Constantin, cu care am întemeiat o familie care ne cuprinde pe noi și pe cele două fetițe ale noastre, Marinela și Lucica. Am să vă vorbesc despre povestea mea de viață, care din punctul meu de vedere este foarte emoționantă. 

Povestea începe în anul 1974 când aveam doar douăzeci și doi de ani. La trei luni după ce am născut-o pe Lucica, cea de-a doua noastră fetiță, am făcut o infecție la gât. Inițial am crezut că este doar o umflătură minoră și că va trece de la sine, dar după câteva zile în care umflatura a avansat, au început și durerile. Am  mers la un medic Orl-ist și nu am rezolvat mare lucru, pentru că dânsul m-a tratat de amigdalită, iar tratamentul nu și-a făcut efectul. Curând am vizitat alt medic, pentru un consult mai amănunțit și am primit una din cele mai proaste vești din viața mea, și anume că am o tumoare canceroasă faringiană. La două zile după control, am plecat de urgență la București unde m-am internat la Institutul Oncologic București, loc în care mi-am petrecut nouă luni din viață.

Ajunsă acolo, după o investigare minuțioasă a medicilor, s-a confirmat această tumoare canceroasă faringiană. Până la aplicarea tratamentului cu radiații, mi-au fost scoase opt măsele, pentru a preveni o altă infectare a cavității bucale. După acest proces, am început tratamentul cu radiații cobalt care, din spusele medicilor, se va întinde pe o perioadă de nouă luni. În acele luni petrecute acolo, cei de acasă stăteau cu sufletul la gură pentru mine, deoarece nu se știa dacă voi supraviețui acestei lupte cu tumora. Din când în când, soțul mai venea să mă viziteze când avea liber, dar, din păcate, fără fetele noastre, deoarece erau mult prea mici pentru a veni la București. În tot acest timp, soțul meu a muncit din greu ca bobinator pentru a mă putea întreține, dar și pentru a putea îngriji casa și copiii. Din păcate, salariul lui era destul de mic și nu aveam o situație financiară excelentă. 

O întâmplare amuzantă din spital este că, pe toată durata tratamentului, medicul care m-a tratat m-a numit ca pe cea mai mare interpretă de muzică ușoară din acea vreme, și anume Margareta Pâslaru, datorită ochilor mari pe care-i aveam și datorită coafurii care semăna cu a ei. După cele 9 luni de radiații, tratamente, calmante și controale amănunțite, am suferit o scădere în greutate semnificativă deoarece nu puteam mânca și eram ținută cu perfuzii zi de zi, noapte de noapte. Când am ajuns acolo cântăream cincizeci și șase de kilograme, iar când am plecat aveam numai treizeci și patru de kilograme. Medicii m-au avertizat că vor exista pe parcursul vieții anumite schimbări fizice și că pot apărea mici probleme de sănătate. Drept urmare, acum port permanent ochelari de vedere, iar cu dantura stau prost deoarece razele mi-au afectat gingiile și nu mi-au mai crescut alți dinți.  

Urcată în tren, am plecat spre casă. Am venit de la București la Constanța în cușetă, pentru că nu puteam sta în picioare. Ajunsă în gara din Constanța, am avut parte de o mare surpriză oferită de rude și de cele două fetițe ale mele, alături de soțul meu. Aceștia umpluseră peronul și mă așteptau emoționați, deoarece multă lume credea că nu mă voi mai întoarce acasă în viața. Când am coborât din tren, fiicele mele, împreună cu socrul și soțul meu au venit în fugă la mine. Fetițele mele aveau în mână câte un buchețel de flori pe care așteptau cu nerăbdare să mi-l ofere, iar fiica mea cea mică, Lucica, în vârstă de un an și două luni strigă la mine „eti mama”, timp în care eram copleșită de emoții. 

Ajunsă acasă, n-am putut face nimic și am stat la pat câteva luni, deoarece nu puteam să merg, trebuia să fiu ajutată mereu. Când a împlinit Lucica doi anișori, am plecat iar la București la control, unde am primit o veste bună. Medicul mi-a spus că  nu imi va mai apărea tumora canceroasă. De atunci, timp de zece ani, am fost lună de lună la controale pentru a preveni orice formă de tumoră care ar fi putut apărea, iar tot în acest timp nu am putut să muncesc deloc, deoarece eram într-o continuă recuperare. 

După cei zece ani am avut altă problemă, tot în zona gâtului și credeam că revine tumora. Am fost la medic și s-a constatat că de fapt aveam o problemă la o coardă vocală, așa că m-am operat pentru a mă face bine. Acum, după patruzeci și șapte de ani de la acest eveniment sunt bine, dar cu probleme legate de dantură și de vedere. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-a ajutat să trec peste această greutate a vieții în care mi-am văzut moartea cu ochii. 

Cât despre sistemul medical de atunci, vă pot spune că medicii își dădeau interesul să te facă bine, mult mai mult decât acum, iar spitalele erau mult mai curate. De asemenea, oamenii în general erau mai civilizați, mai săritori, mai înțelegători și totul era mai organizat și mai bine pus la punct. 

În final, țin să precizez că cel mai greu lucru de suportat pentru mine din acea perioadă a fost că nu mi-am văzut fetițele crescând, mai ales pe Lucica. Atunci când am plecat, aceasta avea doar trei luni, iar când m-am întors era deja măricică, mergea în picioare și începuse să vorbească, ceea ce înseamnă că am pierdut câteva etape din creșterea ei. Am avut mare noroc cu părinții noștri, pentru că au stat cu fetițele cât timp eu eram internată, iar soțul meu muncea de zor. Din punctul meu de vedere, cel mai prețios timp pe care nu trebuie să-l pierdem este cel petrecut cu cu familia.