Sunt fiica mezină a lui Gheorghe și a Smarandei Lazăr. Ei aveau treisprezece copii. Patru au murit și nouă au rămas în viață. Vin pe lume pe data de 23 martie 1946, anul foametei. Nu știu ce mănâncă mama sau frații mei, dar eu am lapte de la mama. Mama are patruzeci de ani, iar sora cea mare, Maria, o tot roagă să bea ceai de leandru^[1] ca eu să nu mă nasc. S-a săturat să își tot îngrijească frații mai mici și ajuns să urască toți copiii. Tata o tot păcălește pe Maria: “La anul îți iau rochie și pantofi să mergi la bal”. Dar el cumpără câte un hectar de pământ pentru fiecare copil, să le poată da când se însoară. Cresc cu greu, agățată de poalele mamei mele. Frații cei mari mă necăjesc des: fratele Mihai vine cu o fărâmă  de mămăligă și se preface că își suflă nasul și o aruncă în ceaunul cu lapte cald ca să ne facă să fugim din jurul mesei și să îi rămână lui tot laptele.

La școală mă tot duc, dar învățătoarea nu mă prea ia în seamă, mă ascultă doar atunci când Matelu, un coleg mai slab la învățătură, nu știe să socotească, așa că trebuie să repet clasa întâi. În anul următor învăț mai bine și iau numai note de patru și cinci, cele mai mari note, așa că sunt și pionieră^[2]. Sunt tare mândră de cravata mea roșie și o spăl cu drag și o pun pe gard la uscat alături de ulcelele de lut în care pune mama laptele la covăsit^[3], dar când să plec la școală, găsesc cravata mea sfâșiată de vaca noastră, crezând că e vreo floare de mac gustoasă. Am plâns^[4] zile în șir după cravata mea de pionier și îmi este rușine să merg la școală fără ea: este un semn că nu înveți bine dacă nu ai cravata la gât. Dar nici nu mai pot merge la școală căci, de supărare, m-am îmbolnăvit^[5]: stau pe prispă^[6] la soare și zac și tușesc și slăbesc. Fratele cel mare, Ion, vine în vizită iar soția lui mă duce la spital. Aflu ca am TBC, dar mă fac bine. 

După ce termin patru clase, nu pot merge în satul vecin să stau la internat pentru că tata nu are bani. La colectivizare^[7] tata nu vrea să dea pământul și stă fugar prin padure. Într-o zi îi trimite mama vorbă tatei să vină acasă, fiind păcălită să semneze (să inmoaie degetul în cerneală). Îi spun mamei că l-au prins^[8] pe tata, că l-au bătut^[9] și că îl duc la închisoare, așa că rămânem fără pământ și animale. Tata avea^[10] chiar și o moară de apă înainte. Pământul era obținut de el pentru că își vărsase^[11] sângele în Primul Război Mondial. Acum tata nu mai are nimic și nici putere să se înhame la muncă în CAP^[12], căci el e bătrân, născut^[13] în 1897, în Comuna Cernătești, Județul Buzău.

Vine în vizită nașa mea de botez^[14], rusoaica Tatiana, soția unchiului Ionică Păun, căreia i se face milă și mă ia la ea ca servitoare. Am o viață grea în grija ei, am și păduchi^[15], așa că nu mai rezist și decid să mă întorc acasă. Merg apoi ca dădacă^[16] la Mina Altân Tepe, în casa unui profesor care are copii mici. Trebuie să muncesc și să-mi câștig o pâine, deși sunt încă adolescentă.

Vorbesc cu un băiat care îmi promite că se duce să muncească la oraș și că mă ia de nevastă. El îmi promite că îmi va scrie multe scrisori, dar tot aștept și nu primesc nimic. Decid să nu mai vorbesc cu el și să vând vinul pregătit pentru nunta mea. Deja mi se pare că sunt o fată bătrână: am șaisprezece ani. Trec pe deal spre CAP și văd înălțându-se o casă nouă și frumoasă, a lui Ștefan Mureșanu și mă întreb oare ce fată va locui în acea casă.

Ștefan începe să mă invite la dans, când merg seara la bal și să mă conducă până acasă, dar nu-i dau nicio speranță și nicio sărutare, căci îmi este frică de sora cea mare, ce mă pălmuise^[17] odată când m-a văzut^[18] la poartă cu un băiat. Într-o zi, Ștefan vine la mine și îmi spune că va veni cu rudele și cu părinții să mă ceară de soție pentru ca el are douăzeci și trei de ani și pentru ca i-a zis lui nea Negară că eu am picioarele frumoase și ochii verzi ca iarba. Îl aștept toată ziua și mă gândesc că nu mai vine și că s-a răzgândit^[19]. De fapt, Ștefan și familia lui se întâlnesc pe drum cu un vecin, iar soția lui, când află unde se duc, spune: „Stați să ne gătim si noi, să aducem o sticlă de vin și mergem împreună să o cerem pe Tatiana!”

Facem o nuntă frumoasă, cu mâncăruri alese, cu pește prăjit, cozonaci^[20] și plăcinte și cu neamuri^[21] venite tocmai de la București, însă comuniștii nu ne lasă să ne cununăm în biserică. Exista un obicei ca mireasa să știe să întindă foi de plăcinte, cât mai subțiri și să nu le rupă, dar eu le tot rup și rup, așa că le fac cocoloș^[22], le pitesc pe pervaz și când ieșim afară, le arunc la păsări.

Viața mea în casa soacrei este tare grea: dacă stau, spune „de ce stai?” iar dacă lucrez, spune „de ce lucrezi?” Dacă pun lemne pe foc se plânge ca e prea cald, iar dacă nu pun, mă ceartă că e prea frig. Seara îi povestesc lui Ștefan, iar apoi ne luăm în brațe și plângem amandoi cu capul băgat în plapumă, căci el nu are curaj să îi zică nimic mamei sale, așa că merg să mă plâng la bunica lui, Baba Vădana și la mama mea și la sora mea mea cea mare. Ele au ideea să facă o clacă^[23] mare, unde facem chirpici^[24] de pământ și lipim toate podurile casei noastre și așa reușim să ne mutăm. Chiar dacă luăm o conservă și o lungim cu sos de bulion și întingem^[25] multă pâine în ea, suntem tare fericiți.

Fericirea noastră nu durează prea mult pentru că află comuniștii că Ștefan încă nu a făcut armata, așa că primește ordin de încorporare^[26]. Eu rămân singură în casa noastră, iar el îmi trimite multe, multe scrisori de dragoste, așa cum îmi doream^[27] eu acele scrisori de la primul meu drăguț ce uitase^[28] să-mi scrie.