Azi decid să vă spun câte puțin despre viața mea, cu bune și cu rele. Eu și fratele meu locuim cu bunica noastră pentru că mama lucrează în Turcia, iar tatăl biologic (sau „extraterestrul”, cum obișnuiesc să îi spun) nu mai este demult în imagine. Cât timp mama este plecată, ne descurcăm cum putem. De cele mai multe ori mâncăm „sala” (untură) pe pâine sau cornul și laptele pe care îl primim la școală. Bunica este o femeie pe care, deși are numeroase probleme de sănătate, nu o auzim niciodată să se plângă. 

Anii trec și mama revine în țară, își găsește un partener de viață, iar legătura dintre mine și fratele meu este mai strânsă ca niciodată. Nu sunt de acord cu tata Simion, pur și simplu nu îl suport și de foarte multe ori jignesc, deoarece vreau ca el să plece de lângă noi. Deși eu mă comport așa de urât, fratele meu îl adoră și mereu se bucură când vine pe la noi sau când îl ia la plimbare cu barca.

După un timp, lucrurile devin din ce în ce mai bune: îl accept pe tata în viața noastră, nu ne mai chinuim cu banii și suntem cu adevărat o familie fericită. Dar cum și binele are un sfârsit, în ianuarie 2009 viața fratelui meu se termină. Acesta era la liceu în Constanța și stătea^[1] în gazdă^[2] cu un prieten. Într-o zi își pun niște apă la încălzit și adorm, apa evaporându-se și urmând ca ei să se intoxice cu dioxid de carbon. Vestea mă lovește și mă face să simt că mor și eu. Mă sufoc și cred că e o glumă proastă, o farsă. Nu pot să accept că Dami, fratele meu, nu mai este printre noi. Totul este foarte greu după acest moment, mama și bunica intră în depresie, tata suferă și el, iar eu nu știu ce să fac, nu știu cum să fiu puternică.

Timpul trece și ajung și eu la liceu, învăț să trăiesc fără fratele meu, învăț să trăiesc pentru el. Asta până în clasa a 12-a, cand aflu că am o problemă la rinichi și ovare. Pentru toată lumea din jurul meu este un șoc, mai ales când încep să mă îngraș din cauza pastilelor pe care sunt nevoită să le iau. De la fata înaltă și slabă de șaizeci de kilograme, ajung la aproape o sută. Îmi este rușine să mai ies, să socializez, să apar în fața oricui. Când doctorii observă că tratamentul nu dă roade, mă înscriu pe lista de transplant renal, după care încep dializa. Perioada de dializă este de un an și jumătate și este una dintre cele mai oribile perioade din viața mea. Fac dializă trei zile pe săptămână și sunt mereu obosită și slăbită, nu reușesc să îmi revin, nu am timp. 

Într-un final, pe șase septembrie 2018, mama îmi donează un rinichi. Am câteva complicații, dar acum totul e bine. Trăiesc cu Dami în suflet, și le sunt recunoscătoare tuturor celor care îmi sunt mereu alături și nu mă lasă să cad. Îi iubesc enorm pe toți.