Începutul este neașteptat, prima mea operație este din cauza apendicitei. Nu îmi vine chiar ușor, având în vedere că stau la țară, în Iezer. Este foarte greu cu transportul, nu sunt prea multe facilități. 

Prima operație are loc în data de nouă august. Este obositor, mă simt rău și am dureri. Nu știu ce să fac, părinții cheamă o ambulanță să vină, dar aceasta întârzie. Decid să merg cu tata pe jos, înaintea ambulanței. Din Iezer până în Bârlad sunt cam douăzeci și opt de kilometri și abia la jumătatea drumului ajunge și ambulanța. Mă duc la spital, bineînțeles cu tata lângă mine. Ajungem la ora zece noaptea, mi se spune să revin la ora șase dimineața, așa ca mergem la un văr și revenim la ora respectivă, iar la ora nouă mă bagă în operație. Stau internată două sau trei zile pentru a mă recupera. Cât stau eu internată, tata se duce și o aduce pe mama la spital pe jos.Când mă întorc acasă, merg cu autobuzul, vremea este frumoasă, parcă ține cu mine. După ce cobor din autobuz, mă plimb puțin și admir frumusețile naturii din sat.

În anul 1994, tata este operat pentru prima dată în Bârlad. În schimb, a doua oară este internat pentru a-l opera la Iași. Urmează să mergem acasă, dar când mă dau jos din tramvai pentru a merge la gară, cad pe jos. Ion mă ia de mână și mă pune pe umăr. Mă duce împreună cu acesta la spitalul militar, iar la ora opt și jumătate seara încep operația de flebită (Tromboflebită). Anestezia nu își face efectul, deoarece infecția mi se făcuse granule. Doctorul mă operează pe viu. Simt totul și asta mă îngrozește. După operație îmi dă drumul acasă, nu mă ține la recuperare, în schimb îmi dă niște medicamente pentru a nu avea dureri pe drum. Ajung la tren la ora nouă și patruzeci de minute dimineața, am noroc că trebuie să aștept doar douăzeci de minute, dar drumul este unul obositor. Dorm iepurește pentru că îmi este teamă ca nu cumva să îmi fure cineva lucrurile din tren, însă ajung acasă cu bine.

În anul 2000 încerc să fac programare la același spital, la același profesor, pentru a face o altă operație. Nu mă lasă, militarii stau la poartă, așa că mă întorc și iau trenul spre București. Când ajung la clinică mă întreabă la ce profesor vreau, iar eu menționez că vin de departe și nu știu pe nimeni din acea clinică. Mă trimit la medicul de gardă, iar peste o oră vine să mă vadă. Acesta îmi analizează piciorul și îmi spune că este o tumoare benignă care este o tumoare non-canceroasă. Doctorul mă întreabă dacă doresc să plătesc un test medical numit biopsie și îi spun că da. Mă trimite la subsol cu o asistentă la altă doctoriță, iar aceasta îmi pune aceleași întrebări. Ajung la o concluzie comună și îi spune asistentei să mă ducă înapoi la medicul de gardă. Zis și făcut, cum ajung în sală, mă pune pe masa de operații. Îmi face trei anestezii cu injectare, iar până își face efectul anestezia, vorbesc cu medicul respectiv. După operație îmi arată bucata de carne pusă într-un borcan. Sunt șocată că așa ceva era în piciorul meu. Asistenta îmi dă niște resurse pentru a mă pansa singură și două fiole de iod. Bineînțeles că nu trebuie să fac efort cu acel picior și îmi spun că atunci când o să ajung acasă trebuie să mă pansez la clinică. 

Iau trenul pentru a merge acasă, dar mă opresc la Focșani la o rudă. Ajung la o policlinică pentru a mă pansa. Când a venit doctorul, îmi pune câteva întrebări și îi răspund cum pot la toate. La final, îmi spune că are nevoie de actele doveditoare și atunci mă panichez deoarece nu am niciun act. Îi răspund că nu am acte și în acel moment îmi răspunde arogant „Mergi la doctorul care te-a operat!”. Ruda mea și asistenta se zbat să găsească o soluție, cât timp eu aștept pe hol. Singura soluție este să se schimbe tura și așa se și întâmplă. Vine altă doamnă doctor și îmi verifică operația, apoi mă pansează. Aproximativ patru zile merg la doamna doctor, la control și pentru a-mi schimba pansamentul. În ultima zi, asistenta îmi spune că îmi pot schimba pansamentul acasă, așa că îmi dă o listă cu medicamente și tot ce trebuie să îmi cumpăr din farmacie. Totul este bine, operația se vindecă bine, iar eu continui cu tratarea ei de acasă timp de trei săptămâni.

Un alt incident se petrece la muncă, la fabrică. Unii angajați se joacă cu apă pe culoar, printre prese. Unul dintre ei dă peste mine, iar eu ating presa automată cu piciorul. Îmi prind degetul de la mâna dreaptă în presă. Durerea este groaznică. Merg la policlinică, speriată și agitată. Acolo îmi coase degetul și îmi dă concediu medical. Merg la muncă cu tot cu concediul medical, deoarece conducerea nu dorește să aibă probleme, să primească amendă pentru că nu au grijă de angajații lor. Mă plimb pe acolo, neputând să lucrez. Persoana care m-a împins^[1] nu și-a cerut^[2] iertare niciodată.