Povestea mea are și bune și rele și începe cum cresc într-o familie numeroasă, cu patru surori și un frate. Nu am posibilitatea de a merge mai departe la școală, căci la noi la sat nu toată lumea are această oportunitate. Însă asta nu reprezintă un capăt de țară pentru mine, căci reușesc să mă descurc și altfel în viață. Desigur, dacă aș fi trăit în zilele de astăzi cu siguranță aș fi continuat studiile, însă la acea vreme nu se poate mai mult. Acum, la bătrânețe sunt fericită, am doi copii și doi nepoți minunați, însă sunt văduvă. Aceasta este o scurtă introducere, însă acum vă voi povesti mai pe îndelete o perioadă din viața mea.

Mă căsătoresc la vârsta de 20 de ani, iar peste 2 ani rămân însărcinată cu un băiețel. Suntem extrem de fericiți, și eu și soțul meu, mai ales că este băiat și duce numele mai departe. Însă într-o dimineață, mă simt foarte rău și hotărăsc să mergem la spital. Sarcina este deja într-un stadiu avansat și îmi fac griji pentru copilul meu. După câteva ore aflu de la medici că sarcina este pierdută. Sunt șocată și extrem de îndurerată, însă îmi spun că suntem tineri și că vom mai avea copii.

După altă perioadă de timp, rămân din nou însărcinată, dar nici de data aceasta nu este cu noroc. Pierd copilul chiar la naștere. Medicii nu îmi pot da nicio explicație concretă. Abia atunci realizez situația în care mă aflu… Dacă nu voi avea copii niciodată? Dacă nu am această posibilitate? Cu greu trec prin această perioadă, accept situația și merg mai departe. Lucrez hectare întregi de pământ, merg la sapă^[1], iar soțul meu lucrează la mină^[2] ca șofer.  Îmi place foarte mult să cos, iar în timpul liber cos la mașină fel și fel de haine. Oamenii din satele vecine vin și le cumpără cu drag.

După patru ani de la ultima sarcină pierdută, rămân din nou gravidă, tot cu băiețel. Îmi este foarte teamă că nu pot duce nici această sarcină la bun sfârșit. Norocul este de partea mea de data aceasta și reușesc să nasc un băiat perfect sănătos, iar după alți patru ani am și o fetiță.

Anii trec si eu ajung la vârsta de 42 de ani. Într-o zi soțul meu se simte foarte rău. Îl doare foarte tare stomacul și decidem să mergem la spital. Stă săptămâni întregi în spital simțindu-se foarte rău, iar eu nu știu unde să mă împart. Copiii sunt mari, fata are 14 ani și băiatul 18. Doctorul ne anunță că tatăl lor nu mai este. Abia pot să mă țin pe picioare la aflarea veștii, simt cum cerul îmi cade în cap. Copiii sunt  încremeniți, chipurile lor nu transmit nimic, decât o privire goală, urmând ca apoi să plângă de durere și să țipe că ei îl vor înapoi pe tatăl lor, că tatăl lor nu este mort și că se va trezi.

Am rămas singură la vârsta de 42 de ani, cu 2 copii. Sunt extenuată de durere. Nu pot să accept că soțul meu nu mai este. Anii trec unii câte unii, copiii cresc.. eu tot singură sunt.