Era vara anului 1942. Am venit pe lume într-o zi călduroasă de august, în Râjlețu-Vieroși, o comună din județul Argeș. Satul natal purta în acele vremuri același nume pe care îl avea și comuna, Râjlețu-Vieroși. Denumirea sa a fost schimbată mai târziu, în 1964, în Săliștea și așa s-a păstrat de atunci și până în prezent.

Am văzut lumina zilei la începutul lunii lui gustar^[1], ca prim copil al familiei. Părinții m-au botezat Maria, un prenume ales adesea de români pentru copiii de sex feminin. În cazul meu nu a fost ales la întâmplare, căci în apropierea zilei mele de naștere se celebra un mare praznic^[2]. În afara sărbătorilor importante ale anului, cea a Paștelui și cea a Crăciunului, oamenii de la noi din sat dădeau o mare însemnătate datei de 15 august, zi în care românii sărbătoresc Adormirea Maicii Domnului sau Sfânta Maria Mare. 

În această zi se organiza în comună un mare târg, prilej pentru săteni să se îmbrace cu hainele bune. Pe atunci, cel mai adesea, acestea erau confecționate în gospodăriile proprii, din materiale naturale. Atât adulții, cât și copiii purtau piese vestimentare din in, cânepă sau lână. În zilele de sărbătoare și în cele de duminică, când se mergea la biserică, oamenii obișnuiau să se îmbrace cu „straiele de bune”, reprezentate în principal de portul popular românesc. Acesta diferă în funcție de regiune, cel de pe la noi se aseamănă cu cel din zona Vâlcei, cu predominanța culorilor roșu, negru și albastru. 

Părinții mei erau adevărați gospodari, tot ce aveau era făcut de mâna lor. Creșteau cânepă și in și făceau din ele îmbrăcăminte – ii^[3], cămăși de noapte – toate erau făcute în casă. La noi în familie mama se ocupa de vestimentație. Ea cosea cămășile și mai toate hainele. Am și acum acasă o cămașă din asta țesută de mama, rămasă ca amintire. Nouă, fetelor, mama ne făcea tot timpul rochițe. Tare frumoase erau. În costum național însă, nu ne îmbrăca mama. Ea purta portul național, dar noi copiii, nu. Nici pe ceilalți copii din sat nu i-am văzut purtând vreodată. Adulții purtau. 

Pentru încălțăminte nu erau opțiuni pe atunci. Toată lumea purta opinci^[4], făcute de asemenea în gospodărie. La noi tata le făcea, atât pentru noi copiii cât și pentru ei, adulții. Altceva nu aveam de încălțat, nu exista varianta să-ți cumperi pantofi. Poate copiii din ziua de azi nici nu știu ce sunt acelea opinci, sau poate le mai văd la cântărețele de muzică populară, care le mai poartă uneori. Însă atunci pentru noi era ceva obișnuit să le purtăm.

Satul copilăriei mele se află într-o regiune de deal, cu păduri de foioase, la douăzeci și cinci de kilometri distanță de Pitești, orașul cel mai apropiat și totodată reședință a județului. Satul avea specificul așezărilor din Muntenia, majoritatea caselor erau ridicate pe soclu și aveau un singur etaj.  

În acest sat mi-am petrecut zilele copilăriei, într-o familie de oameni simpli, alături de frații mei mai mici, căci după mine mama a mai adus pe lume trei copii, două fete și un băiat. Când m-am născut eu, nici curent electric nu aveam în sat. Acesta a apărut mai târziu, dar primele clase le-am făcut învățând la lumina lumânării. Destul de greu, dar așa erau vremurile. Și surorile mele și fratele meu tot așa au învățat.

Responsabilitatea mea, singura de altfel, era să merg cu oile la păscut. Acesta era singurul lucru pe care părinții mă puneau să îl fac și asta pe timpul verii. Îmi amintesc însă cu plăcere de zilele de vacanță. După ce ne trezeam, mama ne dădea să mâncăm, mie și fraților mei. Apoi eu, fiind cea mare, plecam cu oile. Porneam împreună cu o vecină, mai mare ca mine, și ne duceam cu oile pe Platocinu, așa i se spunea văii unde mergeam. Acolo, fiind o zonă împădurită, vecina mea și cu alți băieți din sat îmi făceau o țuțeică, adică un leagăn improvizat. Legau două frânghii de copac și gata, aveam propriul meu leagăn. 

Cu oile nu puteam sta decât până la orele 11-12. Mai apoi începeau căldurile mari și atunci ne întorceam cu animalele acasă și le lăsam să stea la răcoare vreme de patru ore, cam așa. În perioada asta, cât stăteau oile la odihnă, nouă ne puneau pe malul lacului o albie mare pe care mama o umplea de dimineața cu apă, ca până la prânz să se încălzească de la soare. La noi, fiecare avea lac în curte, nu exista apă curentă pe vremea aceea. Și mare era bucuria de a ne bălăci apoi în albia cu apă caldă. În joaca noastră, ne imaginam că suntem la mare și că mergeam la plajă. Iar după ce ieșeam din albie, stăteam să ne uscăm la soare. 

După prânz, părinții scoteau oile, le mulgeau și plecam apoi iar cu ele. Stăteam până pe înserat când mă întorceam din nou acasă. Pe urmă, seara, ne strângeam cu toții în casă, stăteam de vorbă, râdeam, ne jucam. Așa decurgea o zi de vară pentru mine, la țară. Așa era de fapt pentru toți copiii, toți aveam programul ăsta în vacanță. Eu, fiind mai mare, mergeam cu oile, dar îmi plăcea, căci mă întâlneam cu mai mulți copii acolo, ne alergam prin pădure, ne „băteam” în joacă cu bețele. Găseam oportunități de joacă de fiecare dată. Eram, până la urmă, niște copii.

În timpul școlii, părinții mei dădeau oile unei vecine să le ducă la păscut. De acasă și până la școală aveam de mers vreo doi kilometri. Satul era însă plin de copii, era foarte populat în vremea aceea, spre deosebire de cum este astăzi. Astfel, mergeam în grup la școală, toți copiii, pe jos și ne întorceam tot așa, altă variantă de transport nu exista. Dar atunci nu realizam ce însemnau doi kilometri, nici nu știam când ajungeam. 

În afara programului acestuia, de zi cu zi, o mare importanță o aveau la țară sărbătorile. Atunci mama ne ducea întotdeauna la biserică. Țineam posturile^[5] Paștelui, al Crăciunului, al Sfântului Petru și al Sfintei Marii. Acestea erau nelipsite. În afara zilelor de post mâncam, în general, de toate. Obișnuiam să mâncâm multe fructe pe atunci. Avem și acum în grădină peri, pomi din perioada când eu eram copil. Sunt și ei de o vârstă cu mine, mai bătrâni chiar.

Pe lângă fructe îmi plăcea foarte mult să mănânc brânză de oaie, dar dulce, cașul^[6]. În general, mie nu îmi place să mănânc sărat și întotdeauna, și mai târziu, când eram mare și mă duceam acasă, mama știa că trebuia să îmi prepare caș de oaie, singura mea dorință fiind să nu pună sare. Îmi plăcea să mănânc și mămăligă, cu untul ăla făcut de noi. Băteam laptele la putinei^[7] și ieșea untul, unt adevărat din lapte de oaie, pe care îl mâncam cu mămăligă. Eu eram și iubitoare de carne, mi-a plăcut de mică să mănânc. Mâncam pastramă^[8] de oaie făcută de tata, ciorbe^[9] și tot soiul de mâncăruri cu carne. Mâncam și gâște, și rațe și toate păsările pe care le creștea mama în curte. Așa era pe atunci, fiecare mânca ce avea în gospodărie, nu erau bani ca să mergi să cumperi de la oraș. 

Copilăria, de la clasa întâi până la clasa a patra nu a avut nimic deosebit, special, era la fel cu cea a tuturor copiilor ce se nășteau și creșteau la țară. Nu mă gândeam pe atunci că viața mea se va schimba la o sută optzeci de grade și asta din cauza unui fenomen ce a afectat întreaga țară. Era perioada în care în România începuse colectivizarea^[10]. 

În zona noastră locuia un mare tovarăș, apelativ folosit în vremea aceea în loc de domn, ce făcea parte din Comitetul Central al Partidului Comunist Român, partidul aflat la conducerea țării. Acesta a dorit ca zona în care locuiește el să fie de asemenea colectivizată, cu toate că noi, fiind într-o zonă de deal, nu ar fi trebuit să ne colectivizăm. Erau vizate în principal zonele de câmpie, unde existau terenuri cu potențial agricol ridicat.

Ce a însemnat colectivizarea pentru populație? Presupunea ca toată agoniseala de o viață să intre în posesia statului, de la pământ, la animale și la utilajele agricole pe care le deținea fiecare. Oamenilor nu le rămânea decât ceea ce aveau în jurul casei, restul era luat de stat. În cazul nostru, părinții aveau lângă casă o grădină de zarzavat, o livadă de pruni și viță de vie. Trăiau din vânzarea de țuică (băutură alcoolică din prune) și vin, asta era munca lor. 

Colectivizarea a fost foarte greu de suportat de către săteni. Veneau oamenii de la partid la fiecare familie în parte și luau tot. Efectiv te obligau, oamenii nu voiau să se colectivizeze, dar erau forțați să o facă. Mulți acceptau de frică, niciun țăran nu voia să se colectivizeze de bunăvoie. A fost o perioadă foarte, foarte grea. După înfăptuirea colectivizării, în fiecare an oameni desemnați din cadrul partidului veneau să numere câte găini, câte oi aveam în curte. Părinții mei ajunseseră să ascundă oile în pădure și declarau doar două, trei oi. Pentru o familie cu patru copii, cum era în cazul nostru, era foarte greu să trăiești când nu mai ai niciun venit. Chiar și bucățile mici de teren pe care le avusesem înainte erau bune, căci plantam porumb, grâu și ne descurcam. Odată cu colectivizarea, am rămas și fără acestea. Nu doar noi, toți sătenii au fost afectați și nu știau cum să o mai scoată la capăt, încotro să o ia și ce să mai creadă. Fiecare a trăit cu ce avea în curte. 

La un moment dat, după colectivizare, unii oameni au început să plece la muncă în alte localități. Și tatăl meu a plecat să lucreze la o fabrică la Chitila, lângă București. Ani de zile a lucrat acolo, făcea naveta, venea acasă la două săptămâni. Fiecare s-a descurcat cum a putut după colectivizare. Acasă, mama cultiva cânepă și in și apoi țesea la război^[11]. Făcea macaturi, așa se numeau la noi în perioada aia păturile care se puneau pe pat. Multă lume le punea și pe pereți în scop decorativ. Până târziu, oamenii la țară au avut războaie de țesut. În rest, fiecare își punea legume în curte, creșteau animale, păsări. Într-o perioadă am avut și noi vacă și capre. Oamenii încercau toate variantele, dar de bază la noi au fost oile. Părinții mei au crescut oi până târziu, înainte de a muri. Asta era și mâncarea oamenilor de zi cu zi, mâncau ce creșteau în curte. De Crăciun tăiau câte un porc, puneau carnea la garniță^[12] sau la sare, că pe atunci nu existau frigidere și o foloseau apoi până în vară. 

La un moment dat, după colectivizare, în primăvara anului când împlineam unsprezece ani și terminam primele patru clase, a venit la noi la țară fratele mamei, care era preot la Buftea. Îl cunoșteam pe unchiul, căci venea destul de des la țară în perioada aceea. Trăiau și bunicii pe atunci, părinții lui și ai mamei și atunci venea și el să îi vadă. În acea primăvara însă, a venit să discute cu părinții mei. Din dorința de a-i ajuta și cum el nu avea copii, îi venise ideea ca mama să îi dea unul dintre copii, ea având patru, să îl ia la ei la Buftea să îl crească, astfel încât mama să se poată descurca mai ușor cu cei trei rămași. A stat vreo câteva zile și a tot discutat cu părinții mei, căci inițial ei nu voiau să accepte. Eu, la momentul acela, habar nu aveam despre ce discutau. După lungi sfătuiri, părinții s-au tot gândit și în cele din urmă au fost de acord să îi dea unul dintre copii, pentru a-l lua la ei la Buftea. Iar cea pe care părinții urmau să o lase să plece de acasă, cea care urma să meargă în toamnă cu unchiul, eram eu, copilul cel mai mare al familiei.

După ce am aflat vestea plecării și până în toamnă, când urma să merg la ei, a fost o perioadă grea în viața mea. Copil fiind, numai gândul că urma să mă despart de părinți, de frații mei și să plec în altă lume, mi se părea de neconceput. Eram un copil de la țară, care nu știa mare lucru, doar să se ducă cu oile. Restul era în grija părinților. 

Vara anului 1953 a fost presărată cu lacrimi, plângeam mai tot timpul. Nu îmi doream să plec. Părinții încercau să mă convingă că îmi va fi mai bine, că mă voi duce la o viață mai bună, dar și ei aveau inima strânsă. Se agățau de speranța că o să am șansa unei vieți cu mai multe posibilități decât dacă aș fi rămas în sat.

Ușor, ușor, se apropia luna septembrie și trebuia să plec la Pitești, ca mai apoi de acolo să ajung la Buftea. Mama începuse să pregătească bagajele, însă eu tot nu voiam să plec. Cu greu am acceptat, după lungi discuții cu părinții, care, într-un final, au reușit să mă convingă.

Ultima săptămână dinaintea plecării mi-am petrecut-o ducându-mă la frații tatei. Tata și cei doi frați ai săi au rămas orfani de mamă încă din copilărie. Tata avea șapte ani când a murit bunica și de atunci au rămas în grija bunicului, care i-a crescut de unul singur. Ajunși la maturitate, fiecare și-a făcut casa lui, una lângă alta, ca să rămână aproape unul de celălalt. În perioada aceea mă duceam și stăteam de vorbă cu verii mei, căci și frații tatei aveau copii și, mai mult plângând, le repetam că nu vreau să plec. În timp ce povesteam și ne jucam, cei mai mari ca mine îmi spuneau că am noroc, că mă voi salva, că voi pleca de la țară și voi merge la oraș, la o viață mai bună. Verișorii mai mici, care erau de vârsta mea, nu gândeau așa, îmi spuneau că părinții mei nu ar fi trebuit să fie de acord, dar aceasta fiind decizia lor trebuia să o urmez, acesta era cursul și nu îmi rămânea altceva de făcut decât să plec.

Tata, la rândul lui, încerca să mă împace. Spunea că îi pare tare rău că s-a ajuns în situația asta, însă s-au gândit la binele meu, la șansa unei vieți mai bune. Asta i-a făcut, pe el și pe mama să îmi accepte plecarea. Unchiul dorise de altfel să mă înfieze^[13], însă ei nu au fost de acord, i-au spus că nu au copii „de dat”. De asta am rămas cu numele meu. La țară așa era, puteai să ai zece copii, dar nu dădeai vreunul spre adopție. 

Ultimele zile petrecute acasă am povestit destul de mult și cu surorile mele. Fratele era mult mai mic, avea doar vreo câțiva ani, dar cu celelalte două surori am stat foarte mult de vorbă. Plângeam toate trei, eu pentru că urma să plec, ele pentru că le pleca un partener de joacă. Joaca noastră avea loc în curtea casei părintești. Acolo „băteam” pietrele, ne jucam țurca, șotronul sau săream coarda. Țurca era pentru noi un fel de tenis. Cineva arunca o piatră și altcineva, partenerul de joc, o lovea cu un băț. Și „pietricele” jucam. Așa numeam noi aruncatul pietricelelor una câte una în sus și apoi prinderea lor. Era un fel de jonglerie, cum te-ai juca acum cu portocalele, doar că noi foloseam pietricele. Asta era joaca noastră. Și mai era bineînțeles „de-a v-ați ascunselea”. Cam astea erau jocurile copiiilor de la țară pe atunci.

Seara de dinaintea plecării a fost momentul de luat la revedere de la surori. A doua zi urma să plecăm devreme și nu le puteam trezi cu noaptea-n cap. Toți am plâns în seara aia. La patru dimineața, într-o zi de început de septembrie, cu toate bagajele făcute de mama, cu țuica^[14] pe care o pregătise pentru unchiul, cu găină, cu rață, cu gâscă, am plecat, cu un vecin ce avea căruță, spre Pitești. Fiind o distanță de douăzeci și cinci de kilometri de parcurs, a trebuit să plecăm noaptea, ca să prindem trenul. În anii aceia nu existau alte mijloace de transport pentru a putea ajunge la Pitești. Singura variantă era să mergi cu căruța. În general, dacă aveam nevoie să mergem la oraș, ne duceam pe jos, doar că atunci scurtam traseul. În loc să mergem pe drumul principal douăzeci și cinci de kilometri, noi o luam pe scurtătură, coboram și urcam peste văi și dealuri și ajungeam la Pitești. Era pe la noi un obicei de Paște, ca fiecare să se îmbrace cu lucruri noi din cap până în picioare. Atunci, mergeam cu mama la Pitești să ne cumpere haine. Pentru noi, copiii, aceea era cam singura dată din an când ieșeam din sat. Părinții mergeau mai des, să facă unele cumpărături sau cu diverse treburi. Înaintea plecării la Buftea nu mai făcusem niciodată drumul cu căruța. Atunci a fost un eveniment, pentru că aveam bagaje multe și nu s-ar fi putut altfel. 

Ajunse la Pitești, la gară, eu și mama, căci tata rămăsese acasă cu fratele și surorile mele, am mers la casa de bilete. După ce am cumpărat biletele, am ieșit pe peron și cu emoție am așteptat sosirea trenului. Era pentru prima dată când mă aflam într-o gară și urma să văd, tot în premieră, un tren. Pentru mine, era momentul plecării în lume, ieșirea din sat.

Îndată ce a oprit în dreptul peronului, ne-am urcat și pe drum am avut timp să îl studiez pe îndelete. Era un tren vechi și urât, cu scaune la fel de vechi și, de asemenea, urâte. Sau așa mi s-au părut mie la vârsta aceea. Trenul avea compartimente cu câte opt locuri fiecare, cum se mai întâlnesc și astăzi la unele vagoane de clasa a II-a. Fiind un copil curios din fire, am început să alerg prin vagon ca să descopăr cine mai călătorea în acea dimineață în afară de noi. Îmi amintesc că era foarte puțină lume în tren. Și ceilalți oameni aveau bagaje, doar că aceștia cărau țuică la București și de acolo poate mai departe, pe unde putea fiecare, ca să o vândă. Dacă erau prinși că transportă țuică, le era confiscată, nu era voie să faci trafic cu țuică sau cu vin. Însă oamenii întotdeauna au făcut, au încercat să se descurce, chiar dacă riscau, ca să poată trăi. Și părinții mei mergeau destul de des și vindeau țuică, dar nu la București ci în zona Piteștiului, prin împrejurimi, pe unde puteau. Lumea atunci nu era așa „civilizată”, erau oameni simpli, dar cu bun simț și cu frică de Dumnezeu și așa reușeau cu toții să își rezolve problemele.

Nu am mers cu trenul până la București, ci am coborât când a oprit în haltă la Săbăreni. Aici era stația cea mai apropiată dacă doreai să ajungi la Buftea. Dacă am fi mers până la București, am fi avut o distanță mai mare de parcurs apoi. La Săbăreni ne-a așteptat pe peron unchiul, care ne-a luat și ne-a dus la Buftea. Mama a rămas și ea câteva zile, căci eu plângeam și nu voiam să o las să plece acasă, iar pe mine să mă lase printre străini. Căci așa îi percepeam eu pe unchiul și pe soția sa. Pe fratele mamei îl știam de când mai venea în vizită pe la țară, dar pe tanti nici nu o cunoșteam. Atunci o vedeam pentru prima dată pe femeia alături de care aveam să rămân niște ani. Din păcate nu o puteam opri pe mama la Buftea. După câteva zile a trebuit să se întoarcă acasă, iar eu am început o viață nouă, odată cu intrarea în clasa a cincea.

Pentru mulți oameni colectivizarea a adus cu sine despărțirea de bunuri, de ceea ce moșteniseră din moși strămoși sau de ceea ce obținuseră prin munca lor de-o viață. Pentru mine a fost momentul despărțirii de familie, de tot ceea ce cunoscusem până atunci și al plecării pe un drum cu totul nou, mult mai devreme decât mi-aș fi imaginat vreodată că o voi face.