Cu pași mărunți, gârboviți de vreme, de prea multe ierni singure, se îndreptă către ușa de la intrare. Sunetul vechi al soneriei de la interfon o găsise pe balcon, udând iasomia care o încânta de fiecare dată cu mirosul ei floral, cu tente fructate. Își aduse aminte de vederea uitată într-un album prăfuit, trimisă de soț din una dintre călătoriile lui din Asia. 

„Cât vezi cu ochii, draga mea Dida, e doar iasomie albă. Ne-au zis că e simbolul bunătății și al veseliei. M-am gândit la tine și îți voi aduce una. Pup-o pe cea mică.”

Apartamentul i se părea prea gol uneori, chiar dacă pereții de culoarea albului de lapte erau plini de tablouri, de goblenuri lucrate de ea în tinerețe, iar în vitrine avea poze cu familia,  în special ale nepoților cu care se mândrește, cei doi băieți, lumina ochilor ei. Se zice prin experți că atunci când ești părinte nu ai atâta răbdare și nu îți răsfeți propriul copil la fel de mult cum o faci când ești bunic cu nepoții, iar un sâmbure de adevăr există. O adevărată grădină a iubirii crește în inima bunicii. 

Oprise interfonul, dând voie poștașului să intre în blocul în care locuia de când s-a construit, fiind printre primii locatari din `74 care s-au mutat acolo. Cu un gust amar își amintea că au luat cu greu apartamentul micuț, dar avea destule amintiri senine create aici care nu erau umbrite de amărăciune. 

Crescuse simplu, la țară, într-o familie numeroasă de nouă copii, la o distanță de 46 km de Constanța, înconjurată de dealuri verzi și pășuni cât vedeai cu ochii. Nu se știa atunci de sărăcie, toată lumea era egală, iar fiecare muncea. Satul Vârtop, meleagurile copilăriei ei, avea și el o poveste controversată pentru timpurile noastre. Din povești aflase că străbunicii au fost strămutați acolo, printre multe alte familii, fiecare cu meșteșugurile și meseriile pe care le știau, ca satul să nu rămână populat doar de tătari refugiați rămași după Războiul Crimeii. În acele vremuri, satul avea altă denumire, anume Deluruj, deși doar în popor se numea astfel, în documentele oficiale consemnându-se numele de Deliorucci. 

Casele din sat erau modeste, două odăi aveau majoritatea. Cu cât era omul mai înstărit și familia mai mare, cu atât se mărea și numărul odăilor, al vitelor, al tarlalelor. Viața decurgea în liniștea obișnuită satului, oamenii își serbau nașterile, logodnele, nunțile în sunetul daulei^[1] și al clarinetului, iar în zilele de tristețe, la înmormântări, întreg satul își plângea morții, îngropându-i în cimitirul vechi de pe dealul răsăritean. 

Dida mai retrăia uneori în apartament momentele tinereții, când existau deranjamente la curentul electric. La țară, la casa bătrânească, undeva la capătul satului pe un deal, construită cu trudă de bunici din piatră și pământ, nu aveau lumină, până undeva în anii `77, când s-au mutat la o casă mai în centru. Parcă și acum își amintea ritualul de seară, mai ales iarna, când aprindea lampa pe ulei și într-o odaie stăteau femeile și coseau, împleteau, iar „mămica țesea la război, la lampă”. Vara stăteau afară, pe veranda mică, sau în curte lângă soba cu plită unde era pus ceaunul de mămăligă și furca de tors lână, așteptându-l pe tăticu’ să vină de la târlă^[2] pe care o aveau nu departe. 

Un zâmbet i se ivi în colțul gurii când își aminti de cele 300 de oi pe care le avea tăticu, dar mai aparte de singurul măgar pe care îl avea și la care ținea foarte mult. Toamna, după ce strângea recolta din grădină, ara și mai ieșeau pietre la suprafață și punea copiii să le strângă. Harnici, umblau cu coșul de nuiele, pe care îl foloseau și la porumb, cu două mânere și voluminos, și adunau pietrele. Ca să nu mai muncească mult, îl rugau pe tăticu’ să pună măgarul la cotigă^[3] să adune mai repede, dar mereu le dădea câte un răspuns amuzant. „Măgarul are treaba lui, voi ce păziți?” Ținea măgarul special pentru oi, punea samar^[4] cu mâncare, pelerină de ploaie, iar oile se duceau după măgar, ținându-se după el, acesta deschizând drumul, de unde vine și zicala „mergi ca măgarul înaintea oilor”. Avea târla cam la un kilometru distanță și venea cu ghiumurile^[5] cu lapte cald în cotigă. Uneori o punea pe Dida să spele vasele în care a fost laptele, să le umple cu apă să le pună în căruța mică, ea crezând că trebuie să se ducă cu animalul înapoi la stână, dar tăticul mai în râs îi spunea: „Dă-i drumul, că se duce singur. Ăsta e mai deștept ca tine.” 

Cu toate că aveau o viață simplă, iar familia era mare, nu le-a lipsit nimic pentru vremurile acelea, părinții lor se zbăteau să trimită toți copiii la școală, să învețe, și să aibă serviciu, „care pe unde se potrivea”. Iar micuța Dida, cu părul scurt și blond, după ce a terminat liceul, râzând își zicea „de teama muncii de la țară, m-am măritat”. 

L-a cunoscut pe Cristel în sat, unde avea rude, când venea în vacanțe sau de sărbători, la șezători^[6] sau hore, și nu a durat mult până când acesta s-a hotărât că pe Dida o vrea. S-a dus cu părinții lui acasă la ea, să ceară aprobarea lui tăticu’, și toate au fost bune și frumoase. Nunta a urmat imediat, dar greutățile au început să apară. Acum, cu ochii sclipindu-i pe albumul foto așezat la păstrare, între hainele de duminică din dulap, căci așa i-a rămas obiceiul, pune mâna pe el și se așeză pe marginea patului. Privea cu drag peste chipul lui Cristel, dar și peste al părinților, din poza de la nuntă, suspinând, vrând să îi mai aibă aproape, să le vadă fața senină și să le audă vocile, râsul colorat și umorul tatălui pe care le-a moștenit, dar și inteligența mamei. 

După nuntă, au locuit împreună în Constanța, în zona gării unde aveau apartament părinții lui Cristel. Venise Dida cu zestrea într-un cufăr din lemn de salcâm, de culoarea mierii, în care avea cuverturi, plapumă și perne cu puf de gâscă, dar și două covoare țesute de mămica. Însă timpul avea să dea arama pe față a socrilor, care, familie de greci fiind, căutau avuție. Aveau pretenții ca din cele 300 de oi să primească și ei, ca zestre pentru noră, dar la fete nu se dădeau asemenea daruri. Astfel, după doar o lună jumătate de la nuntă, tatăl lui Cristel a vrut să îi despartă, punându-le bețe în roate căsniciei. 

Zâmbi trist când își aminti că totuși au fost despărțiți o perioadă, de pe 6 decembrie până pe 11 ianuarie în `72, câteva săptămâni grele pentru Dida, deznădăjduită și singură la o mătușă în Constanța. Dar împăcarea a fost dulce, relația lor sudându-se și mai mult. Nu au stat mult pe gânduri și au luat-o la pas, fără să se mai gândească la socri, mutându-se în chirie la o femeie străină, unde, curând, avea să vină și copilul mult dorit. 

De aici începuse să se așeze lucrurile în viața lor, cărămidă peste cărămidă, să își facă un rost frumos, părinții lui Cristel bucurându-se pentru nepoata oferită. Dar destinul parcă trebuia să îi mai testeze cu câteva palme, dovedindu-i Didei că socrii ei nu le doreau nici binele, nici răul, ci îi foloseau doar ca pe niște slugi. Când erau mese festive își chemau doar nepoata, și o răsfățau, dar de ei nu țineau cont. Când le-au cerut ajutorul pentru cumpărarea apartamentului, să plătească prima rată la el, socrul a strâmbat din nas. Blocul era în proiectare, urmând să se construiască, iar ei își doreau să ia un apartament cu trei camere, pentru care prima rată era de 14.000 de lei, în valoarea banilor de atunci, dar nu au vrut să le dea decât 12.000, cât era un apartament cu două camere, deși aveau bani, deținând piața de pești. În schimb, pentru diferența de 2.000 i-a trimis la tatăl Didei să se împrumute, că știa el că au bani, dar acesta deja avea la momentul respectiv doi copii cărora le plătea internatul, și încă doi cu navetă. Până la urmă, apartamentul cu două camere le-a fost casă, adăpost, fericire și tristețe, acum ea regăsindu-se singură între acești pereți, încercând cât mai des să se întoarcă la țară, la grădina în care a copilărit, a muncit, alături de fratele care i-a mai rămas alături. 

Închise albumul foto, care o răscolea de fiecare dată când îl deschidea, și se ridică ușor de pe marginea patului, vrând să îl bage înapoi în dulap, când o poză căzu dintre foile lui. Se aplecă cu un tremur de bătrânețe și observă multe chipuri cunoscute. Începu să râdă, uitându-se la fostele ei colege de la alimentara Grand, primul magazin deschis și cel mai renumit din oraș. Se gândea că măcar atâta lucru a făcut și socrul ei, a ajutat-o să se angajeze aici, căci cele două fete ale lui deja lucrau acolo. Când s-au dus la comisie, șeful de la personal râdea pe sub mustață: 

-Iar ai venit cu altă fată? 

-E nora mea, tot la matale o bag. E deșteaptă, asta are liceul.

Dar prin munca depusă a dat dovadă de inteligență, a stat în autoservire doar un an, până a prins mersul, apoi a intrat la dulciuri unde lucra cu banii direct. Apoi, cu timpul a lucrat în toate raioanele, ajungând la sfatul șefei să facă școala de casieră, intrând pe post, și stând 12 ani până la Revoluție. 

Nu i-a fost ușor în perioada asta, cu copil mic, soțul începuse să plece pe mare cu NAVROM-ul, ca timonier, iar ea trebuind să întrețină și serviciu, și copil, și casă. Ajutorul din partea socrilor era mic, nu voiau să ia nepoata să stea la ei, ci doar ocazional, Dida trebuind să facă naveta între casă, gară, loc de muncă, și invers, în funcție de turele pe care le avea la alimentară, chinuindu-se așa câteva luni, până când vorbi cu tăticu de la Vârtop, acesta cerundu-i să aducă fata, crescându-o la țară până la vârsta de cinci ani. 

Perioada cât a lucrat la alimentara Grand, în centrul orașului, în intersecția Miga, i s-a părut una dintre cele mai frumoase, chiar dacă situația din țară nu era liniștită, în plin comunism. Erau zile grele, când se făceau cozi până dincolo de Casa Albă^[7], de sute de persoane. Se striga mereu să se dea mai puțin din capătul cozii, ca să ajungă pentru toată lumea, iar când se terminau oamenii erau dezolați, începând să se certe. Își amintea că uneori nici nu prindea să cumpere ce vindea, să ducă acasă salamul de Sibiu, nici măcar să-l vadă nu apuca. De portocale nici nu voia să audă, căci, dacă nu își opreau ele, sau dacă nu chemau rude să cumpere, nu mai prindeau, șefele încercând mereu să le liniștească că „dacă oamenii au făcut gură”, n-aveau ce să facă decât să vândă tot. Vinerea, când vindeau cașcaval la un kilogram, se mutau în Piața Unirii, la subsol, ca să nu aglomereze bulevardul, fiind în centru, căci cozile se făceau mult prea mari. Vindeau până nu mai aveau, și nu conta dacă un om prindea să stea la coadă de mai multe ori ca să cumpere, dar asta se întâmpla foarte rar. De sărbători era coadă până și la rahat, pentru că nu se găsea. Și, râzând, își aminti de un cetățean care intră în alimentară și întrebă curios, căci rândul pentru coadă se făcuse lung, dăduse colțul clădirii ajungând până la Primărie: 

-Dar ce se vinde, doamnă, aicea? 

-Rahat, ce să vând? răspunse Dida râzând, știind că se va crea o confuzie. 

–Dar cum puteți să vorbiți așa? Nu vă e rușine? se miră contrariat bărbatul, mărind ochii. 

–Păi dacă rahat se vinde! 

Alimentara pe vremea aceea era mult mai mare, față de astăzi. La nivel cu bulevardul era magazinul, lângă intrare se regăsea una dintre casele de marcat unde lucrau două fete, apoi urmau raioanele cu diversele alimente. La subsol, unde astăzi se regăsește alimentara, atunci aveau magazie, unde depozitau lăzile de apă minerală la un litru, de suc sau bere, dar și conservele și alte alimente, precum ouă sau lapte. Aveau de la parter către subsol construită o bandă rulantă îngustă care se mișca foarte încet, dar pe care puneau ce era mai greu de transportat. La etaj erau birourile șefilor, care erau majoritari în Partid în vremea comunismului. Aceștia făceau zilnic listă cu cine va veni de la Casa Albă, prin spatele magazinului, unde era o ușă specială, și le pregăteau sacoșile cu ce doreau, rareori aceștia plătind conținutul pachetului. Multe se făceau pe ascuns, mai ales când se aducea salam de Sibiu, ness, produse mai greu de găsit, dar până și carnea de porc la conserve. Angajatele care erau „pe spate” știau cum merg lucrurile, iar uneori din salamul pentru tovarăși mai tăiau un colț, câte puțin, și îl păstrau pentru colege, sau din portocale de Crăciun opreau câteva, dar întotdeauna plăteau ce își opreau, fiind corecte. 

Orice se dădea pe sub mână, orice. Până și către actorii de la teatru, una dintre șefe plăcându-i teatrul și filmele. Iar atunci, dacă nu aveai o pilă, o cunoștință care să facă rost de bilete, nu prea prindeai, stând chiar și la coadă. Odată venise directorul de la teatru în magazin și îi făcu semn Didei în zona coastelor, dând de înțeles că se referă la niște costiță de porc, aceasta înțelegând imediat semnul, aprobându-i că a păstrat șefa pentru dânsul. Dar mintea năstrușnică a tinerei debită o întrebare, și se aplecă în față vorbind mai încet, în glumă: „Dar dacă voiați ouă, cum făceați?”. 

Zilele erau mai senine când glumeau și râdeau în alimentară, Dida fiind cea care prindea și reținea bancurile cel mai repede dintre colege. Au trecut tot felul de personalități prin fața ei, oameni simpli și fericiți pentru greutățile din perioada aceea. O dată, a intrat în magazin actorul Mircea Albulescu, cunoscut pentru filmele epocii de atunci, dar și pentru sprâncenele mari și stufoase, care îi intrau în ochi. Draga de Dida, cu spiritul ei glumeț, nu avea sprâncene proeminente, și nici acum nu are, dar în spirit de glumă l-a întrebat dacă nu îi dă și ei din sprâncenele dânsului, să completeze, aducând râsul în magazin. Altă dată, pe ușă intră Sofia Vicoveanca, cântăreața de muzică populară, aranjată cu niște mărgele la gât, în câteva rânduri, după cum și este recunoscută că poartă. Dida se uita la gâtul dânsei, fiind vrăjită de mărgelele mari. 

–Aoleo, ce mărgele frumoase! Mi-ar plăcea și mie… Dida spuse cu un oftat spre sfârșit, complimentându-i ținuta și podoabele de la gât. D-na Sofia se uită puțin în jur, apoi la tânăra Dida, micuță de statură și în uniforma specifică alimentarei, cu bentiță, vestă și taior, răspunzându-i: 

–Nu, că ai gâtul scurt, draga mea!  Într-adevăr, analizând mai bine, Dida a înțeles de ce purta Vicoveanca atâtea mărgele, indiferent de anotimp: pentru că își permitea și avea gâtul lung. 

Nu exista să nu fie coadă la alimentară, oamenii stăteau pentru orice, numai să prindă ceva, dar nu exista zi fără gălăgie, fără scandal. Dacă pe raion aveau câte zece produse, clientului îi dădea dacă voia din toate cel mult jumătate dintr-un aliment, iar din spatele cozii se auzea mereu câte un cetățean că striga: „Dați mai puțin, să ajungă la toți!” Iar o dată, Dida i-a luat locul unei colege pe raion, că se mișca mai repede și unul din rând tot striga „dați mai puțin, dați mai puțin”, iar când ajunse în față, aceasta l-a luat la întrebări: „Ia să te văd acuma, mai ești leu? Mai vrei puțin?”.  Nu își dăduse seama că în spatele acestuia era directorul de la întreprindere, șeful cel mare, dar acesta a zâmbit mândru de dezinvoltura Didei.

Când a venit Revoluția întâmplarea a făcut că Dida era de serviciu în ziua aia, și se anunța la radioul vechi din alimentară că au început la Timișoara, iar una dintre șefe era în Partid și le-a ținut ședință, ca să liniștească chipurile că nu vine nicio Revoluție, să nu creadă în așa ceva. Dar la câteva zile diferență, în frigul crâncen din decembrie, primul semn concret din Constanța a fost când revoluționarii au dat foc la Casa Albă. Atunci, în debandada aia de moment, toată tura din alimentară, cele 25 de femei, au închis magazinul, fiind mânate de curiozitate să vadă ce se întâmplă, fiind doar la o aruncătură de băț de clădire. 

Casa Albă ardea. Flăcările ieșeau amenințătoare pe geamuri, înalte către acoperiș, se vedeau cum zboară dosare și hârtii din clădire, dorindu-se distrugerea lor, de către revoluționari sau, poate, chiar de securiști infiltrați printre aceștia. A doua zi de dimineață, Dida s-a dus la poștă și i-a trimis o telegramă prin Morse lui Cristel, căci era plecat pe mare. Știa că veștile sigur vor ajunge și la el, așa că a vrut să îl liniștească, încercând prin telegramă să mai micșoreze distanța dintre ei. 

Dar frica s-a instaurat rapid în rândul oamenilor simpli. Haosul din oraș nu putea fi descris, se auzeau împușcături, ca un sunet înfundat de pocnituri, iar o pâclă de fum se regăsea la orice intersecție importantă însoțită de mirosul de praf de pușcă. Până în acel moment, Dida nu știa și nici nu avea de unde să știe cum mirosea praful de pușcă, înecăcios și greu, dar își dorește să nu mai simtă niciodată. Intrările în oraș erau controlate, în gară adulții erau verificați să nu aibă pistoale, dar copiii nu erau controlați. Părinții dădeau armele acestora să le țină până treceau de control. Trenurile erau oprite din mers și scoteau pe rând securiști din vagoane, parcă știind exact unde se aflau. În oraș haosul trona, un tramvai ieșind de pe șinele sale și intrând în clădirea gării, mașinile nu mai circulau, autobuzele nu mai intrau în oraș, se opreau undeva la intrare, iar frica intra în oameni, împărțindu-i în mai multe tabere: unii stăteau în casă de frică, trăgând obloanele, alții fugeau căci se simțeau cu musca pe căciulă, alții ieșeau în stradă și luptau. Toate astea păreau ireale, iar Didei nu îi venea să creadă că le trăiește și le simte. 

Fata o avea la țară, la Vârtop, soțul era plecat cu vaporul, iar ea era în alimentară înconjurată de colege mai speriate decât ea. Deasupra lor, pe clădire, erau militarii care trăgeau înspre farmacia Miga, după niște presupuși spioni. Străzile erau pline de soldați și revoluționari, într-o iarnă grea, pe un ger de crăpau pietrele. Atunci una dintre șefe, care era mai deșteaptă și dezghețată a dat frâu liber fetelor să facă ceai și sandwich-uri militarilor, împărțindu-le acestora ca să se mai încălzească, căci ajunseseră să stea cu orele pe străzi, în frigul aprig. Tinerii neînfricați ieșeau pe străzi, se împărțeau pistoale pe unde se apuca, iar în haosul care era ajungeau să se rănească ca proștii între ei, fiind de partea aceleiași baricade. Oriunde erai în oraș se auzea că se trage, iar la alimentară, în timp ce Dida pregătea după tejghea niște ceai de tei, pe stradă se auzi puternic „Se trage!”, urmat de câteva bubuituri. În momentul in care a ridicat capul, văzu și auzi cum geamul uriaș de la vitrină se spărgea, cioburi multe împrăștiindu-se în toată alimentara, o umbră de pardesiu se vedea căzând odată cu acestea. 

Inițial, Dida a vrut să se ghemuiască, trăgând o spaimă foarte mare, dar se vedea cum se mișcă umbra și începe a geme, o față schimonosită, cu câteva tăieturi, apărând în fața ei. Printre gemete se auzeau înjurăturile că nu văzuse geamul când s-a aruncat din cauza fricii de a nu fi împușcat. Bărbatul se ridică singur, salutând cu respect doamnele înmărmurite din alimentară și cerându-și iertare pentru deranjul creat. Acestea nu au mai stat pe gânduri și l-au ajutat pansând cele câteva tăieturi de pe mâini și față. Erau sigure că pățania asta nu o vor uita nici ele, dar nici bărbatul. 

Odată cu căderea comunismului, după restructurările de atunci și modificările apărute, nu a mai durat mult și colectivul Grand s-a destrămat încet-încet, acesta fiind până la urmă un capitol încheiat, Dida nemaitrecând pragul alimentarei niciodată de atunci. Șefa, cea care era secretar de partid pe întreprindere în timpul comunismului, după Revoluție a cumpărat clădirea, afacerea, tot. 

Dida puse fotografia lângă celelalte asemănătoare din perioada aceea, și băgă albumul sub haine, la loc sigur. Când împinse ușa dulapului să-l închidă, aceasta se blocă într-o cataramă. Mirată că nu recunoștea obiectul, trase de el. Mare i-a fost surprinderea când văzu că era borseta lui Cristel, agățată de un umeraș, pe care o lua după el pe mare. În lacra asta nu umbla foarte des, erau lucrurile lui păstrate intacte după ce a murit, costumul purtat la nunta fetei, cămășile călcate, și câteva curele de piele, dar și șapca pe care o purta când plecau la țară. Dida simțea o strângere de inimă, simțea că trebuie să deschidă borseta, si, trăgând de fermoarul vechi, găsi o adevărată comoară în aceasta. Lacrimile îi apărură în colțul ochilor, un șuroi de emoții o încercau, în sufletul ei fiind un talmeș-balmeș. Într-o folie erau câteva fotografii luate de acasă de acesta, cu Dida, fata, nepoții, casa de la țară, părinții lui și socrii, toate persoanele importante pentru el. Pe lângă acestea mai erau câteva poze ce le păstra amintiri din zonele lumii pe unde meseria l-a dus. 

Uitându-se cu ochii înlăcrimați, puse mâna pe o poză cu el și o duse la piept, ținând-o strâns. „Și după atâta timp, încă îmi faci surprize…”