Era o seară tipică de vară, sfârșit de weekend. Studenții coborau cu mâinile pline de bagaje din vagoane, umplând fiecare peron din gara orașului natal. Afară, îi așteptau părinții, iubiții sau gașca de prieteni, nerăbdători să îi strângă în brațe. Majoritatea studenților nu au mai trecut pe acasă încă din vacanța de iarnă. Din difuzoare se anunța următorul tren Constanța-București, care va pleca la ora 20:00. În aer se simțea agitația, parcă se anunța că noaptea este încă tânără, multe aveau să se întâmple. 

În această seară de sâmbătă, un tânăr ofițer sosește la o frumoasă nuntă în Băneasa. Acesta este introdus mulțimii de la petrecere de colegul său, Gică, chiar nașul mare în persoană. Gică l-a rugat să vină, chiar dacă nu cunoaște multă lume la această petrecere, nici măcar pe miri. Acesta voia să îl răsplătească cumva pentru toate gesturile frumoase pe care Mircea le-a făcut, și voia ca el să își facă noi prieteni, nefiind din împrejurimi. Mircea a fost admis la școala militară din Pitești, fiind mai târziu repartizat în Constanța. De fapt și de drept, el este născut în Basarabia și deportat la război în Dragoș-Vodă, dar asta este altă poveste. Este un tânăr chipeș, păr brunet și des, pieptănat pe spate, ochi căprui deschis și pătrunzători, buze bine conturate și cărnoase, o mandibulă pronunțată care denotă putere. Totul se așeza așa de frumos pe chipul lui, o simetrie perfectă, ar putea fi foarte ușor de confundat cu un star de cinema. Nu numai fizicul este de lăudat, ci și „frumusețea interioară”. Este un tânăr de o ambiție extraordinară și cu un suflet pur, curat ca lacrima. Așa cum nimic nu este întâmplător, Mircea este amuțit de frumusețea unei domnișoare care se află la numai trei mese distanță de el. Se uită fermecat la ea în timp ce aceasta discută și se amuză de glumele spuse de vecina ei. Fiindcă nu cunoaște majoritatea invitaților la nuntă, îl roagă pe Gică să îi dea mai multe amănunte despre fată. I-a fost de ajuns să afle că este nemăritată, și s-a dus glonț către ea, lăsându-l pe Gică cu vorba neterminată. 

Adina și Mircea au discutat pe toată durata petrecerii, a fost una din acele conexiuni care se produc numai când îți întâlnești sufletul pereche. Fundalul se disipa, muzica nu se mai auzea nici măcar în surdină, timpul stătea în loc. Erau doar ei doi în acel moment, nimeni și nimic altceva. S-au trezit la realitate atunci când petrecerea a luat sfârșit iar sufletele pereche au fost nevoite să își ia la revedere. Așa cum ofițerul nostru ambițios a mai dat dovadă de curaj, și-a luat inima în dinți și în următoarea săptămână s-a dus să ceară fata de la părinți, nemaiputând să stea departe de ea nici măcar o clipă.

Totul e bine când se termină cu bine, sau cu o nuntă parcă din basme scoasă. Tinerii îndrăgostiți au fost sortiți unul altuia și își vor respecta promisiunile făcute în fața lui Dumnezeu de a fi alături unul de altul la bine și la greu, în bucurie și în durere, în sănătate și în boală, în bogăție și în lipsă, până când moartea îi va despărți. Proaspeții însurăței sunt mai fericiți ca oricând să pășească împreună spre calea aceasta, nebătătorită încă, numită viață. Cum Dumnezeu nu-ți dă mai mult decât poți duce, el și soția lui cu siguranță erau ca niște zmei. Și-au văzut visul devenit realitate construind casa visurilor, într-un colț al orașului Constanța, apoi a fost spulberat fiind dărâmată de două ori din motive de administrație politică. Între timp, bunul Dumnezeu i-a răsplătit, făcându-i părinți de băiat și fată. Grijile erau mai multe, dar bucuria, în schimb, fără margini. Pe rând, s-au făcut simțite și greutățile vieții; trecerea timpului nu iartă pe nimeni, și doamna cu coasa i-a vizitat pe cei bătrâni. Cum se întoarce roata…părinții te cresc, îți duc grija și apoi noi le ducem grija. Așa și Mircea cu a sa soție le-au dus de grijă părinților până la ultima clipită. Așa e viața, se duce o generație ca să se nască alta. 

Timpul a trecut, copiii au crescut și a venit vremea ca familia să se mărească. Cu brațele deschise îl primește pe viitorul ginere la el în casă, Liviu, de origini din Moldova. Poveștile lor se aseamănă cumva – plecați din locul de baștină își găsesc marea dragoste, înrolându-se în armată, și sunt repartizați în Constanța. Ca și socrul lui, ginerele se stabilește pe veci în Constanța, lângă frumoasa lui mireasă. Sfatul părintesc dat noului cuplu este unul pe care și Mircea l-a urmat la rândul său: „Îngăduiți-vă!”. Aceștia din urmă dau viață unui pui de om, cu pielea albă ca spuma laptelui, cu părul ca de aur și ochii verzi ca smaraldul. Mircea este în culmea fericirii, este bunic! Generos din fire, dă mese ce țin trei nopți și trei zile. 

Între timp, Mădălin, fiul lui Mircea crescuse și el. Călcându-i pe urme tatălui, împărtășește dragostea pentru mașinării, autovehicule, sisteme audio și câte și mai câte. Din tată în fiu, pricepuți cu lucrul manual până în măduva oaselor, tânărul îl ajuta pe tatăl său să rămână în pas cu moda în ceea ce privește tehnologia. Investea în sisteme audio, tip home-cinema, pentru o mai bună vizionare a filmelor de duminică – o tradiție de familie care dăinuie și astăzi.  A moștenit nu numai meserie, ci și bunătatea, omenia și moralitatea de la tatăl său. Oriunde mergea, aducea zâmbete pe buzele tuturor…nu exista bairam fără el, era sufletul petrecerii. Ajuta cu drag pe cel la nevoie și era foarte apropiat de familie, îndeosebi de nepotul său. Îi era ca un tată (fiind o diferență de doar câțiva ani), dar se jucau și se protejau ca frații. Erau de nedezlipit, mergeau la plimbări, cumpărături, mâncau popcorn din aceeași găletușă la cinema. Cum viața nu este deloc dreaptă, și nu totdeauna se aplică după faptă și răsplată, Dumnezeu l-a luat în echipa sa de îngeri pe Mădălin mult mai devreme decât îi era ceasul.

Iată că încă o dată viața le-a pus un obstacol în cale, dar au trecut peste ca niște zmei. Ce nu te doboară, te face mai puternic. Întâmplarea a făcut ca în perioada aceasta destul de sumbră, o veste să le însenineze viața și să le sustragă puțin atenția de la grijile cotidiene. Statul român a decis să restituie o sumă modică din averea confiscată în Basarabia. Nu le răsplătea nici pe departe pierderea pricinuită, valoarea fiind neînsemnată vis-a-vis de pierderea livezilor, a cailor, prăvăliei, morii, casei și tratării cu o lipsă de respect care nu ar putea fi ștearsă cu nici o sumă de bani. Despăgubirea s-a împărțit în mod egal celor trei frați de sânge fiecare dintre ei folosind banii în diverse scopuri. Numai Mircea s-a bucurat de ei, prin pricina copiilor. Nu s-a gândit nici o clipă la altă întrebuințare a banilor, decât să „le fie bine la copii”. 

Ce naște din pisică, șoareci mănâncă – nici fiica lui, Gloria, nu scapă de obstacolele vieții, dar iese în final învingătoare. Viața îți dă cu o mână și ia cu cealaltă. Soțul ei, Liviu, a suferit un accident vascular cerebral care a necesitat un timp îndelungat de recuperare și consultații periodice pe toată durata vieții. Implicit a trebuit să se retragă o perioadă destul de lungă din activitate în vederea recuperării în totalitate. Ea, ca și vrednicul ei tată, a dus lupta pe picioare și și-a îndeplinit toate rolurile cu succes – fiică, soție, mamă, gospodină. Se ducea la lucru și se îngrijea de soț și de copil cu atâta devotament și bunătate, luând exemplul părinților minunați. O mamă eroină. A câștigat lupta, dar nu și războiul. Liviu s-a recuperat în totalitate, și-a reluat activitatea și totul părea că revine la normal. Au trecut ceva ani și părea că istoria se repetă. Mama eroină mai primește o lovitură – fiul ei, Damian, suferă un anevrism cerebral. A trecut prin emoții greu de imaginat și prin momente extrem de dificile în care s-a luptat cu sistemul medical românesc. Damian avea șanse foarte mici de supraviețuire, dar ca prin minune, Dumnezeu le-a adus în locul potrivit, la momentul potrivit, un neurochirurg excepțional, cu mâini magice. Perioada de recuperare a fost mult mai scurtă decât a tatălui său, iar viața era roz, din nou.

Cinci ani mai târziu, Mircea își privește mândru grădina, soția și se bucură alături de cei rămași și de frumusețile vieții. În curând va veni toamna și vor strânge împreună strugurii. Asta îl duce cu gândul la vestea neașteptată și minunată dată de nepotul său, Damian. Poate că nu a avut norocul să-și vadă băiatul așezat la casa lui, dar va avea în schimb bucuria de a-și vedea nepotul, înalt ca un brad, însurat. Damian a adus-o și pe viitoarea lui mireasă la curtea bunicului. Aceasta avea părul bălai și ochii ca două mure. Mircea le dă binecuvântarea și o primește pe tânără cu brațele deschise în familia lor. 

Fiind duminică, și destul de plăcut afară, întreaga familie ia cina în curte, și apoi stau la povești, ca de obicei, la lumina lumânărilor. După ce au fost dezbătute câteva subiecte, lui Mircea i se cere să spună o poveste. Acesta acceptă numai după insistențele iubitei lui soții. Își drege glasul și apoi începe: 

„A fost o dată ca niciodată un băiețel cu pielea albă ca spuma laptelui. Matei, la numai două săptămâni de viață, era cel mai mic dintre cei trei băieți ai fericitului cuplu, Iosif și Tudora. Trăiau cu toții într-o bogăție nu numai sufletească, dar și bogăție inclusivă. Iosif și Tudora erau basarabeni harnici, onești, și oameni de bază ai satului Ermoclia. Cine ar fi crezut că destinul avea să se schimbe în defavoarea lor, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. 

În primăvara anului 1944, Iosif și Tudora împreună cu cei trei fii, au fost izgoniți de sovietici din satul natal, cu arma la tâmplă. Cu lacrimi în ochi, au împachetat niscaiva straie într-o traistă și au plecat la drum fără să se uite în urmă. Averea le-a fost confiscată în totalitate: prăvălia de porțelanuri, livezile, moara, restaurantul, casa. Tot ce le-a mai rămas era doar dragostea de patrie, de copii și buleandra cu care erau îmbrăcați. Sleiți de puteri, gâfâind și împovărați de gânduri și griji, ajungeau în gară. Parcă-parcă se ivea o luminiță la capătul tunelului. „Biletele” erau doar dus și fără vreo destinație inscripționată. Tot ce era sigur, erau bilete spre viața pe Pământ și nu în Rai. O droaie de basarabeni s-au suit într-un vagon de transport mărfuri, lipsiți de speranțe și cu buzunarele golite, neștiind unde îi poartă viața. Au tot mers o zi și o noapte, și la Bărăgan s-au coborât. Cu toată bogăția sufletească, au tras puternic aer în piept, ca și cum viața lor depindea musai de picătura aceea de oxigen, și au mers cu un pas apăsat, cu fruntea sus către noua lor viață.

În satul din zilele noastre, Dragoș Vodă, în Muntenia, s-a creat o întreagă comunitate de  basarabeni deportați. Trecând toți prin aceeași ispravă, o fost mai ușor de lăsat în urmă oful. Semenii s-au sprijinit reciproc, că doar avem cu toții un singur cer deasupra capului, același Dumnezeu. Asemenea lor, Iosif, Tudora, Matei și cei doi frați ai lui, au avut parte de un nou început. Au muncit pe brânci pentru un colț de pâine. Noaptea dormeau în bordeie de pământ acoperite cu stuf și paie, iar ziua munceau din greu, de la mic la mare, la câmp în recolta mare (grâu, porumb, leguminoase – alimentele săracilor). Nu degeaba-i vorba aceea, după muncă și răsplată – au strâns oareșice bănuți din recolte și și-au construit o căsuță mică-mică, cu două cămăruțe. Matei și familia lui dormeau în aceeași cămăruță, lângă soba de lut. Degeaba ai palat dacă nu ai cu cine-l împărți. Căsuța o fi fost mică, construită cu lacrimi, speranțe și mult suflet, dar era plină ochi de dragoste. Nimic nu poate întrece asta.

Sunt recunoscători lui Doamne – Doamne că, în ciuda întâlnirii cu soldații sovietici, sunt încă în viată, întregi de la degetul mic al picioarelor până în creștetul capului și, cel mai important, sunt toți împreună. Stând noaptea în câmp, la foc de tabără, cugetau la noaptea aceea din 1944, la sfârșitul lui mai. Era o noapte ploioasă și rece, parcă anunța ce avea să urmeze. Gospodarii și familiile erau în case, se bucurau cu toții de bucatele calde de seară, în casă dogorea de căldura căminului împlinit. Afară, caii erau aliniați în grajd, cu burtica plină, pregătiți de somn de voie. Găinile dormeau demult, nu degeaba-i vorba ceea „dormi odată cu găinile”. Numai câinii mai erau de gardă în ogradă. Părea să fie o seară tipică de mai din viața cotidiană din Ermoclia, până să se schimbe totul într-un vis urât. 

Caii începură să se agite și a necheza. Găinile fluturau din pene agitate, unele chiar au înghețat pe loc de spaimă. Câinii s-au pornit pe un lătrat de apărare, dar totul în zadar. Cu toții au fost luați prin surprindere, atacați mișelește. Soldații sovietici au respectat cu strictețe ordinele și au intrat peste oameni în case, amenințându-i cu armele. Ce imagine sumbră, o droaie de basarabeni scoși cu forța din căminele lor. Muncești o viață întreagă pentru a construi o viață mai bună pentru copii, pentru societate, construiești casa de vis pentru familie, și fără niciun drept vine un soldat și îți ia tot, ca un laș, numai sub amenințarea armei de foc. Iosif și Tudora au respectat întocmai indicațiile trăgătorilor pentru a-și feri puii de om de vreun pericol. Fiecare dintre ei au simțit și au asimilat diferit întâmplările din seara aceea. Tudora plângea și suspina de neputință, toată averea pe care au muncit-o, și moștenirile din moși – strămoși le-a pierdut într-o clipită. Cu lacrimi amare, înghițind în sec, aduna ce straie apuca și le punea într-o traistă mică. În tot ce făcea, se gândea numai la copii. Iosif se gândea numai la siguranța familiei, cum avea să îi protejeze pe viitor, cum să facă să supraviețuiască. Se gândeau la cât de nedreaptă este viața, și în mod ironic, au fost conduși la gară de proprii lor cai, înhămați la propria lor căruță. Băieții cei mari ai lui Iosif și Tudora își aduceau aminte cât de crunt a fost drumul cu trenul. Stăteau înghesuiți laolaltă o sumedenie de basarabeni. Stăteau în genunchi sau în fund direct pe podeaua rece a vagonului de transport mărfuri. 

Au călătorit în condiții mizere, de nedescris. Erau cu toții uzi leoarcă și încercau a se încălzi prin așa zisa îmbrățișare de grup. Era o metodă eficientă atât din punct de vedere fizic, cât și din punct de vedere psihic. De la șocul avut, nimeni nu a realizat că nu aveau nici ce mânca și nici după ce bea apă. Îl putem considera pe Matei cel mai norocos dintre toți, fiindcă el era mult prea mic să realizeze ce se întâmplă, sau să rămână cu anumite amintiri neplăcute. În fond, era doar un nou-născut. Iosif are vie în minte această amintire, au ajuns în siguranță în Bărăgan. Aici și-a făcut promisiunea de a le oferi o viață nouă și protecție întregii familii, ca un adevărat stâlp al casei. 

Timpul a trecut și satul a înflorit, oamenii s-au gospodărit. Deși locul de baștină al lui Matei era Basarabia, el era mult prea mic să-și amintească ceva. El a urmat învățământul obligatoriu la acea vreme ( clasele I-VIII) în satul în care a copilărit, iar în afară de aceasta, și-a urmat visul. A pornit la Buzău pentru a urma cursul de tractorist. De când se știe pe lume a avut o pasiune pentru mașinării, fie ele autovehicule, tractoare sau tancuri. O fi fost Matei cel mai mic, dar era cel mai voinic. Fratele său cel mare l-a găzduit și i-a ținut de grijă până la finalizarea cursurilor; neavând copii, și-a revărsat toată dragostea către frații săi mai mici. 

Datorită cursului urmat la Buzău, el câștigă un loc de muncă la secția de tractoare Dragoș Vodă I.A.S. (Întreprindere Agricolă de Stat), din anul 1962 până în anul 1964. La numai 20 de ani ai săi, acesta decide să se înroleze în armată. A fost admis la “Școala Militară de Maiștri Militari și Subofițeri a Forțelor Terestre”, Pitești.  După finalizarea școlii, a fost repartizat în garnizoana Constanța, unde a fost subofițer de administrație și instructor auto până la trecerea sa în rezervă. Asta înseamnă să te lași în voia sorții. Totuși destinul e cum și-l face omul.

Sufletul bun al bătrânului soare, răsplătit e de bunul Dumnezeu, o preafrumoasă făptură din satul Făurei aducându-i în cale. Fata avea părul castaniu ca toamna, bogat și jucăuș ca argintul viu, ochii ca de migdală, buzele ca o căpșună, cea mai frumoasă din comună. Cum vorba multă e sărăcia omului, Matei nu așteaptă a doua întâlnire și o ia de nevastă. Așa au întemeiat o familie frumoasă, căci viața fără dragoste e ca anul  fără vară. La bine și la greu, în sănătate și în boală, aveau să treacă prin multe împreună. A trăi fără a iubi nu înseamnă propriu-zis a trăi. Dragostea durează o viață dacă te îngrijești de ea, iar dragostea se „citește” în gesturile mici. În fiecare zi a vieții lui, Matei își surprindea soția cu câte o floricică ruptă dintr-o crenguță în drum spre casă, sau un buchet de flori luat de la florăria din colț doar pentru că e o zi de marți; obișnuia să spună „am cumpărat flori pentru o floare” și  „o femeie trebuie să aibă casa plină de flori”. Un soț și un tată grijuliu care se asigura că nimeni nu duce lipsă de nimic. Niciodată nu venea cu mâna goală, ba aducea de-ale casei, ba venea cu cadouri pentru familie. Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți!

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!”