Scriitor: Alexandra – Cristina Topală

Povestitor: Angela Păvăloiu

Organizație: Asociația House of Education and Innovation

Titlu: Casă, dulce casă

Nivel: Avansat

Limba: Română

Abstract: Începutul unei căsnicii care aduce de la sine o mulțime de dificultăți cărora proaspătul cuplu trebuie să le facă față. Angela ne dezvăluie viața cu suișuri și coborâșuri din perioada comunistă, cu un copil nou născut în grijă. În același timp, soțul acesteia, Nelu, este obligat să își respecte datoria de cadru militar, uneori nefiindu-i alături.

Cuvinte cheie: soț, copil, apartament, militar, unitate militară, locuință, vecină, frig. 

Casă, dulce casă

La sfârșitul anului 1968, Nelu, soțul meu, a fost încartiruit[1] în unitatea militară de aviație din comuna Mihail Kogălniceanu, deoarece izbucnise Revoluția de Catifea din Cehoslovacia și trebuia să fie pregătit pentru orice fel de intervenție din afară. El era cadru militar, pe funcția de maistru militar clasa întâi. În perioada aceea locuiam la Brăila, în casa părinților mei. Aveam numai 20 de ani și eram însărcinată cu primul nostru copil. Când am născut-o pe Camelia, în luna ianuarie, Nelu a fost absent. A fost foarte greu pentru mine să nu îl am alături în momente atât de încărcate de emoții și, în același timp, atât de grele. Am avut unele complicații la naștere și am fost operată, iar din această cauză nu am reușit să alăptez și recuperarea a fost foarte dificilă. Aveam un copil în grijă, nu aveam experiență, iar soțul meu nu îmi era alături. A fost copleșitor. După aproximativ trei luni, Nelu a primit ordinul din partea unității militare din Mihail Kogălniceanu să se detașeze permanent acolo, deoarece aveau nevoie de el. Cu această ocazie, Nelu a depus cerere să i se acorde un apartament în respectiva comună. Având statutul de cadru militar, putea beneficia de o chirie semnificativ mai mică. 

 

Cererea i-a fost aprobată, așa că eu m-am apucat să trimit mobila pentru primul nostru apartament. Nu ne permiteam să achiziționăm tot ce era nevoie. Chiar dacă ne-am fi permis, în acea perioadă trebuia să depui cerere ca să îți poți cumpăra electrocasnice. Deoarece nu aveam încă cele necesare în noua locuință, am crezut că mai durează până ne vom muta și stăteam liniștită în casa părinților mei. În luna aprilie 1969, după ce apartamentul a fost văruit, Nelu nu a mai așteptat să fie toate puse la punct, a vorbit cu o femeie să facă curățenie și a plecat să mă ia de la Brăila. 

 

M-am trezit cu el, la cinci dimineața, la mama acasă. Când l-am văzut am rămas uimită. Mi-a zis pe un ton impunător și grăbit să îmbrac copilul și să iau ce mai avem nevoie, ca să prindem trenul de la ora șase și jumătate, deoarece trebuia să fie la unitate a doua zi dimineață și era singura șansă de a ajunge la timp. Pentru el era de neconceput să nu ajungă la muncă sau să se învoiască. Era un angajat model. Mă simțeam presată de faptul că nu pregătisem nimic și că nu aveam lapte cumpărat pentru Camelia.Mi se părea că am prea puțin timp la dispoziție. Am strâns ce am putut, dar eram îngrijorată, erau multe de luat și nu voiam să uit nimic. De asemenea, bagajele erau foarte grele și nu puteam lăsa nimic din cele necesare. Ar fi fost foarte greu pentru mama să mi le trimită ulterior și cel mai probabil ajungeau și foarte târziu. Nelu a încercat să mă liniștească, asigurându-mă că ne vom descurca cumva până acasă.

 

Mama ne întreba, plângând, cum plecăm așa nepregătiți. Voia să ne dea și ea câte ceva, dar nu avea de niciunele. A găsit o bucățică de brânză în frigider și două frunze de ceapă verde, pe care le văd în fața ochilor de parcă totul s-a întâmplat astăzi. Pe de altă parte, tata îmi tot spunea că am luat un coate-goale. Avea opinia asta despre Nelu și înainte de nuntă, dar acum era prea de tot, aveam un copil împreună și ne pregăteam să plecăm la casa noastră. Nu era deloc potrivit să spună astfel de lucruri. Am fost atât de furioasă pe vorbele spuse de tata într-un moment atât de agitat și emoționant, încât i-am spus că, dacă o să vină vreodată la mine, nu îl voi primi în casă. Eram foarte hotărâtă în privința asta. Mă mira comportamentul tatălui meu și vorbele spuse de acesta, pentru că Nelu lucra în aviație, ca și el. Erau foarte similari, deci nu avea nici un motiv să îl respingă. Tata era plutonier major, se ocupa de distribuirea materialelor tehnice pentru avioane. Chiar tata îi pregătea materialele lui Nelu pentru repararea și întreținerea avioanelor. 

 

Odată urcați în tren, simțeam o bucurie de nedescris că mă duceam la casa mea și, mai ales, pentru faptul că eram alături de soțul meu, deoarece nu ne mai văzusem de luni bune. O țineam pe Camelia în brațe și râdeam cu gura până la urechi, radiam de fericire. Mama mea, săraca, plângea încontinuu și alerga în urma trenului, pe calea ferată. Mi-a rămas amintirea asta atât de proaspătă în memorie, nu știu cum puteam fi atât de indiferentă la suferința ei și atât de egoistă în privința propriei mele fericiri. Nu îmi vine să cred că eram atât de idioată… 

 

Pe drum nu am mâncat nimic, am ajuns acasă tot cu bucata de brânză și cu ceapa verde pe care ni le dăduse mama mea. Nici nu aveam cum să mâncăm, cu atâtea bagaje după noi. Chiar dacă era luna aprilie, în tren era atât de frig, încât puteai crede că este iarnă. Camelia plângea de mama focului, pentru că era udă și nu se simțea deloc confortabil. Aveam scutece de finet la mine, dar fiind frig, îmi era frică să o dezbrac și să o schimb. Avea numai 3 luni și era foarte sensibilă. Până la urmă am scos singura plapumă pe care o aveam la noi, am desfăcut-o, am băgat-o pe Camelia la mijloc și am răsucit-o în jurul ei, ca să îi fie cald. Așa am ajuns cu ea acasă, abia așteptam să o schimb și să merg să îi cumpăr lapte, pentru că era forte înfometată. 

 

Am ajuns acasă seara, începuse deja să se întunece. Din cauza operației pe care o avusesem la naștere nu aveam voie să depun efort, dar am fost nevoită să car bagajele până la etajul trei, unde se afla apartamentul nostru. Vecina de alături, știind de la Nelu că vom veni în respectiva seară, a venit repede când ne-a auzit pe scară. Ardea de nerăbdare să ne cunoaștem. Aceasta s-a oferit încântată să ne ajute cu îngrijirea copilului, deoarece știa că nu aveam căldură în apartament și că aveam nevoie de timp să ne desfacem bagajele. Când a deschis Nelu ușa apartamentului, din acesta a început să țâșnească apă pe scări, nu ne venea să credem. Ulterior am aflat că femeia pe care o plătise să facă curat până la venirea noastră a băut în exces, iar la plecare a uitat robinetul deschis. Era apă peste tot. Am avut totuși noroc că mobila pe care o trimisesem nu fusese asamblată și rămăsese împachetată cu folie, că altfel rămâneam și fără mobilă. Nici în ziua de azi nu știu dacă vecinii de sub noi au avut de suferit de pe urma acestei catastrofe. 

 

Am început să plâng, deoarece mă simțeam neputincioasă și nepregătită. Camelia plângea și ea că era udă, iar eu nu aveam unde să o schimb, pentru că în casă era foarte frig, iar apa își făcuse drum prin toate locașurile. Pe deasupra, era necesar să mergem la cumpărături, dar nu puteam pleca nicăieri având în vedere situația în care ne aflam. Primul gând pe care l-am avut în cap și care m-a ajutat să mă redresez și să caut soluții a fost “Ce ar face mama?”.

 

Am simțit privirea încărcată de milă și de bunăvoință a vecinei mele, ațintită asupra mea. Aceasta mi-a spus cu un glas blând că își dorește foarte mult să ne ajute și că nu poate rămâne indiferentă în fața tragediei cu care ne confruntăm. S-a oferit să o ia pe Camelia în casa ei, să o schimbe și să o hrănească, ca să putem strânge noi apa, ca mai apoi să încălzim măcar o cameră și să ne desfacem bagajele. Ea avea și sobă în apartament, deci avea căldură și apă caldă, astfel că o putea îngriji corespunzător pe Camelia. Pentru ea era o încântare, mai ales că avea 8 luni de sarcină și voia să capete puțină experiență în îngrijirea copiilor. Am fost puțin sceptică la gândul de a-mi lăsa copilul cu o femeie complet necunoscută mie, dar eram și în situația în care oricare altă variantă la care mă puteam gândi era mult mai nesigură. Soțul meu mi-a zis că îl cunoaște pe soțul ei, fiind colegi la unitatea militară. M-a asigurat că sunt oameni buni și de încredere, așa că mi-am pus baza în cuvântul lui. M-am oferit să o urmez, cu scopul de a-i oferi ajutorul meu și câteva sfaturi, dar ea m-a asigurat că totul va fi bine, că are tot ce îi trebuie și că se descurcă.

 

Mi-am schimbat șosetele, deoarece eram udă fleașcă. Era singurul confort pe care mi-l puteam asigura în acel moment, voiam să fiu uscată măcar la picioare, ca să mă pot apuca de treabă. Privindu-mi casa plină de apă, aveam un amalgam de emoții, în mintea mea era un haos. Mă simțeam deznădăjduită, disperată, agitată și îngrijorată. Îmi doream să fiu puternică și în același timp îmi venea să țip. Pur și simplu nu știam de ce să ne apucăm. Nu aveam nici pat, să ne tragem puțin sufletul și să ne adunăm gândurile. Până la urmă ne-am apucat să strângem apa, ca mai apoi să putem să așezăm măcar patul. Era prioritar ca soțul meu să se odihnească, pentru că a doua zi trebuia să meargă la unitate. Nu își permitea să se prezinte la unitate neodihnit, deoarece avea răspundere mare, iar să rămână acasă era exclus. 

 

După ce am terminat de strâns apa și de montat patul, m-am dus să o iau pe Camelia. Când am intrat în camera unde dormea Camelia, nu mi-a venit să cred, dormea foarte liniștită, cu mânuțele scoase din scutece. Vecina mea reușise să o scalde și să îi dea să mănânce. Aceasta s-a oferit să o țină și peste noapte, deoarece îi era milă să o trezească. Mai mult decât atât, și-a exprimat disponibilitatea de a avea grijă de ea până reușeam noi să ne odihnim și să ne terminăm curățenia. 

 

Am dormit îmbrăcați cu hainele în care venisem și cu mantaua lui Nelu peste noi, pentru că plapumă nu mai aveam, rămăsese la Camelia. Dimineață, el a plecat la unitate, iar eu mi-am făcut o cafea mare la lampa cu gaz și am intrat în priză. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific ce face Camelia, apoi am întrebat-o pe vecina de unde mă pot aproviziona cu alimente și cu lemne pentru teracotă. 

 

Am plecat la magazin să cumpăr un reșou electric, pentru a face căldură mai repede. După ce am achiziționat reșoul respectiv, am observat că un bărbat se tot ținea după mine, mă urmărea. Am încercat să nu intru în panică și să merg mai repede, dar el tot nu îmi pierdea urma. La un moment dat nu am mai suportat tensiunea, așa că m-am oprit și l-am întrebat ce vrea de la mine. Mi-a zis că a primit ordinul de a urmări orice persoană care achiziționează un dispozitiv electric, pentru a se asigura că persoana în cauză nu are intenția de a fura curent și că totul este în regulă cu instalația electrică în casa acesteia. L-am asigurat că poate să mă urmărească cât vrea, dar la mine în casă nu intră. L-am înștiințat că doar ce venisem din Brăila, că aveam copil mic, că eram bolnavă și proaspăt operată și că mi se inundase și locuința. Până la urmă, din compasiune sau văzând că nu cedez, a plecat și m-a lăsat în pace. Cum am ajuns acasă, am băgat reșoul în priză ca să mă dezgheț puțin și să îmi pot continua treaba. 

 

Nelu de obicei mânca la unitate, la popotă[2]. De data asta a venit direct acasă, la ora cinci. Când a intrat în casă și a găsit până și preșurile puse pe jos, nu i-a venit să creadă. Era totul lună. Singurul lucru pe care îl mai avea de făcut era asamblarea șifonierului, fiind foarte mare și având piese foarte grele, nu reușisem să îl montez singură. 

 

Mult mai târziu am reușit să ne cumpărăm și mobila pentru bucătărie, frigiderul, pătuțul pentru Camelia, covoarele. Îmi era și teamă să gătesc, deși aveam experiență. Fiind cea mai mare dintre cele patru fete ale familiei Mărișescu, eram mâna de fier în casă, făceam de toate. Acum însă îmi era teamă, mă gândeam că mâncarea la unitate era preparată într-un fel anume, iar eu nu mă voi ridica la aceleași standarde. El s-a înrolat în armată de foarte tânăr și era obișnuit cu mâncarea preparată acolo. Până la urmă, cu lămpița, ușor, ușor, mi-am făcut curaj. Problema era că aveam o singură lampă care funcționa foarte greu și prea multe lucruri de făcut, trebuia să încălzesc lapte pentru copil, apă să o scald și să fac mâncare pentru noi. După un timp mi-am mai ușurat munca, cumpărând o a doua lampă de gătit. 

 

La o lună după toate cele întâmplate, Nelu a plecat la zborul de noapte. Camelia fusese agitată cu o noapte în urmă, iar eu nu dormisem deloc. Cu greu, spre dimineață, am reușit să o adorm și m-am întins în pat să mă odihnesc puțin. M-am trezit într-un țârâit de sonerie. Inițial m-am gândit că Nelu s-a întors înapoi, dar părea un lucru foarte neobișnuit, deoarece nu se întorcea niciodată atât de repede din zborul de noapte. Apoi m-am gândit că este lăptăreasa, cu care vorbisem să îmi aducă lapte dimineața. M-am mirat puțin totuși, deoarece vorbisem cu ea să nu sune la ușă, nevrând să îi tulbure somnul Cameliei. Îi lăsasem un coșuleț la ușă, în care să poată pune sticla cu lapte sau alte produse lactate pe care le comandam de la ea. Îmi era teamă să nu fie cineva necunoscut, însă la un moment dat am auzit un plânset la ușă. Când m-am dus și m-am uitat pe vizor, am văzut un cap de copil. Nu am reușit să disting bine fața acestuia, așa că am crăpat puțin ușa. Era sora mea cea mai mică, Mariana. Aceasta știind că eram supărată pe tata și văzând că nu îi deschid, a crezut că sunt supărată și pe ea. Veniseră toți trei, Mariana, mama și tata, dar tata și mama plecaseră să mă caute prin comună, prin Mihail Kogălniceau, presupunând că motivul pentru care nu răspund este că sunt plecată la cumpărături, iar Mariana rămăsese să mă aștepte în fața ușii. Pe tata într-adevăr eram supărată pentru ce spusese, dar cu ele nu aveam nimic. 

 

Pe Mariana și ulterior și pe mama le-am băgat în casă, le-am liniștit, apoi s-au dus direct la Camelia să o vadă. Când a venit și tata, a vrut să intre în casă, încrezător, dar i-am spus să păstreze distanța, că nu am uitat ce a spus despre soțul meu, atunci când am plecat de acasă. El s-a arătat foarte indignat de atitudinea mea, însă eu aveam pretenția de a-și cere iertare. Mama îmi tot făcea semne să îl las să intre, pentru că m-a căutat prin toată comuna și își făcuse griji pentru mine, dar am insistat să își asume ceea ce a spus și să își ceară iertare măcar față de soțul meu pentru jignirea făcută. Acesta mi-a zis că a vorbit deja cu soțul meu în cadrul unității militare și că au căzut la pace, așa că am cedat.

 

Deși nu așteptam musafiri, eu aveam casa curată tot timpul și mâncare gătită în permanență. M-a deranjat faptul că tata a fost surprins să vadă că nu duceam lipsă de nimic și că avem o casă îngrijită, însă am trecut peste sentimentele negative și am încercat să mă bucur de compania lor. Am fost foarte fericită să le revăd pe mama și pe Mariana, îmi era dor de ele și abia așteptam să vină în vizită la noi, să vadă unde locuim și să fie mândre de modul în care fac față situațiilor, dar eram și puțin tristă din cauză că celelalte surori, Coca și Vali, rămăseseră acasă. 

 

Mă simțeam foarte des singură și, uneori, îmi răsuna în cap glasul plin de bucurie pe care l-am avut când m-am mutat la casa mea, departe de părinți. Nu știu ce a fost în capul meu atunci, nu știu cum mă așteptam să fie o căsnicie, dar a fost în multe momente foarte greu. Au fost momente în care responsabilitățile mă copleșeau, momente în care banii erau puțini sau momente în care nu mă simțeam iubită sau apreciată, însă am răzbit în fața greutăților.   

 

După cum spuneam și la început, Nelu era maistru militar clasa I. După aceea a avansat, a urmat clasa a doua, clasa a treia, clasa a patra, apoi a devenit maistru militar principal și a ieșit la pensie. Nu mi-a dat din salariul lui niciodată, avea un principiu, considera că banii lui trebuie să stea la el, însă ne asigura tot ce aveam nevoie. Acest principiu provenea din faptul că tatăl lui a fost subjugat de mama lui, iar el nu voia să ajungă la fel. Nici eu, la rândul meu, când am început să lucrez, nu i-am dat din banii mei.

 

Pe de altă parte, am realizat multe lucruri împreună și sunt multe amintiri frumoase pe care le am când vine vorba despre căsnicia noastră. Am făcut trei copii împreună, la un an distanță unul față de celălalt. Camelia, Valentin și Cristina au devenit oameni buni, muncitori și responsabili. Copiii noștri ne-au oferit 4 nepoți care ne-au umplut viețile de bucurie. De asemenea, Nelu nu ieșea niciodată din casă fără să îmi spună “La revedere, iubito!” și să mă sărute. Îmi făcea mereu complimente și mi-a fost întotdeauna fidel. Jucam jocuri împreună și organizam petreceri alături de cei dragi. 

 

Pierderea lui a fost una dintre cele mai dificile provocări pe care viața mi le-a lăsat. După o căsnicie de cincizeci de ani, a plecat de pe această lume și am rămas singură în casa pe care o numeam casa noastră. Oricât am încercat să mut mobila prin casă, să donez lucrurile lui și să nu mai vorbesc despre el, mi-au rămas atâtea scântei care aprind lanțul amintirilor și care îmi provoacă o durere nespusă.


[1]Încartiruit – A stabili locuințele membrilor unității militare într-o localitate.

[2]Popotă – Cantină pentru ofițeri și subofițeri

Project 2020-2-RO01-KA205-080819 STORYLINE

Funded by the Romanian National Agency of the Erasmus+ Programme

Start date: 01-11-2020

End date: 31-10-2022

Copyright © 2020 – 2022 STORYLINE

This web-site reflects the views only of the authors, and the European Commission cannot be held responsible for any use, which may be made of the information contained therein.

Versiune - 0.1

Privacy Settings
We use cookies to enhance your experience while using our website. If you are using our Services via a browser you can restrict, block or remove cookies through your web browser settings. We also use content and scripts from third parties that may use tracking technologies. You can selectively provide your consent below to allow such third party embeds. For complete information about the cookies we use, data we collect and how we process them, please check our Privacy Policy
Youtube
Consent to display content from Youtube
Vimeo
Consent to display content from Vimeo
Google Maps
Consent to display content from Google