Pe vremea mea, dragostea se întâmpla altfel. Eu m-am îndrăgostit într-o clipită și nu a fost nevoie decât de un zâmbet ca să-mi tresară inima din piept. Era o dimineață însorită când am văzut-o prima dată. Nu știam cine e, cum o cheamă, dacă e doar în vizită sau locuiește prin apropiere. Dar am văzut-o o dată, în treacăt, și am simțit acea conexiune pe care nu o simți cu orice trecător pe la colț de stradă. Simțeam că am cunoscut-o cândva, poate mai demult, poate într-o altă viață, sau poate doar semăna foarte tare cu un apropiat pe care nu știam de unde să-l iau. Era ceva familiar la ea care mi-a făcut inima să tresalte. Am zâmbit din instinct, neputându-mi lua ochii de la ea în timp ce trecea pe lângă banca unde eram așezat, și am fost surprins să primesc drept răspuns un zâmbet la fel de însorit ca dimineața aceea de duminică. Din acel moment, parcă și soarele strălucea mai tare, iar băncuța devenise brusc prea mică și incomodă, îndemnându-mă parcă să mă duc după ea. Până să îmi iau inima în dinți, observ cum un puștan tot cam de o vârstă cu mine, de statură medie și cu un fler irezistibil o apucă de braț și o sărută călduros pe obraz. La naiba, mi-am zis în gând, s-a zis cu dimineața asta frumoasă! 

Mi-am petrecut restul zilei gândindu-mă cât de frumos ar fi fost să fiu eu la brațul ei, în locul acelui tip, să o invit la cinema sau la teatru și să luăm la pas orașul în timp ce ne povestim peripețiile unul altuia. M-am resemnat cu gândul că nu o voi mai vedea vreodată și mi-am băgat nasul înapoi în cărțile mele de literatură. Eram un puști de liceu care urma să își susțină bacalaureatul în curând, așa că nu aveam de gând să stărui prea mult asupra acestei întâmplări. Cu toate că trezise în mine ceva. Zis și făcut! Mi-am însușit pe îndelete toate cele necesare pentru a fi în formă maximă în perioada examenelor, și, tot într-o dimineață de duminică, decid să merg cu bicicleta în parc, căci trecuse ceva timp de când nu mai acordasem atenție sportului. Nu de alta, dar observasem că mi se micșorează tricourile din ce în ce mai mult, și nu pentru că intrau la apă. Îmi pun adidașii de tăvăleală și îmi setez intenția de a nu petrece mai puțin de 30 de minute în mișcare.

Ajung în parcul central, singurul din oraș care e suficient de mare încât să poți merge cu bicicleta timp de jumătate de oră și, la nu mai puțin de 10 minute, decid că mi se face poftă de înghețată. Ciudată alegere pentru ceea ce tocmai îmi propusesem eu, dar cum știam că a trecut ceva timp de când nu am mai pus piciorul pe pedale și îmi ieșisem din mână, am zis că ar fi bine să evit o scădere subită de glicemie. Știam o tarabă pe o alee îngustă din parc, care vindea întocmai înghețată la cornet și sorbet de căpșuni, așa că mă îndrept într-acolo. Pregătesc bănuții și, când îmi ridic privirea, inima îmi tresare ca acum două duminici când am văzut-o în treacăt. Era chiar ea!  Domnișoara care îmi furase zâmbetul și pe care eram convins că o mai cunoscusem în trecut. 

Mă opresc preț de câteva secunde, neștiind cum să reacționez, însă îmi găsesc cuvintele rapid și îmi fac curajul să cer o înghețată asortată, cu vanilie și cacao. Zâmbesc, și observ că și ea îmi întoarce zâmbetul, dar nu știu dacă o face pentru că așa simte sau pentru că vrea să își servească toți clienții cu amabilitate. Îmi întinde grăbită înghețata și se pregătește să ia comanda următoare. Îi mulțumesc și pornesc până la capătul aleii, contemplând în continuare la cele ce tocmai se întâmplaseră. 

Era o făptură atât de gingașă și delicată, pe la vreo 15-16 ani, părul lung și brunet îi cădea în valuri pe umeri și îi completa perfect silueta minionă. Ochii erau de un căprui deschis, iar buzele date cu un ruj ușor rozaliu se asortau de minune cu roșeața obrajilor. Trebuie să semene cu cineva cunoscut, îmi zic în minte, sau poate cu o actriță celebră. E straniu acest sentiment că o cunosc parcă, dar nu știu de unde… 

Săptămânile treceau, iar eu îmi făceam tot mai des drum prin parcul central, fie sub pretextul de a face sport, fie sub acela de a o vedea mai des pe domnișoară. Și, cu fiecare privire pe care i-o aruncam pe furiș,  eram mai convins că o cunoscusem înainte. Până când, vălul de pe față mi se ridică, și, deodată, știu cine e. Fusesem cu școala acum vreo 2 ani în orașul vecin, pentru a participa la o activitate de voluntariat, și acolo o văzusem jucând într-o piesă de teatru. Purta o perucă de culoare blondă, împletită în două codițe și era îmbrăcată în straie țărănești, însă, acum că o recunoscusem, am observat aceeași sclipire în ochii ei. Fusesem impresionat de calitățile sale de a-și juca rolul, încât la sfârșitul piesei am vrut să o cunosc și să o felicit, însă fiind grăbit de profesoarele care ne pregăteau de plecare, nu am mai apucat.  Ce coincidență! mi-am zis. O admirasem nu demult pe scenă, iar acum tot ca spectator dau târcoale pe lângă taraba de înghețată.

Așa că mi-am făcut curaj și m-am apropiat de tarabă, de data asta fără să mai cumpăr înghețată. O salut cu încredere și mă întreabă ce aromă să fie azi, dar văzând că sunt singurul client, am profitat de ocazie să o întreb măcar cum se numește. Încă nu aveam de gând să îi spun că de vreo câteva săptămâni de când am văzut-o trecând pe lângă băncuța din cartier îmi stă gândul numai la ea. Aflu că o cheamă Olivia și că, nu demult, s-a mutat la un liceu din orașul nostru, pentru că tatăl său a fost repartizat aici cu serviciul. Aș fi vrut să îi spun că o mai văzusem înainte în acea piesă de teatru, dar ar fi fost prea mult pentru o primă conversație, așa că am considerat că era de ajuns. Mai ales că eram convins că o s-o tot văd de acum înainte. 

Timpul trecea, iar eu îmi făceam vizitele regulate la taraba cu înghețată și mai încropeam de câte o conversație inocentă când și când. Ușor-ușor, reușisem să îi fac un profil în mintea mea. Era acel gen de fată care te atrăgea prin simplitatea ei, atât ca înfățișare cât și ca personalitate. Aflasem ulterior că era pasionată de actorie, și lucra verile pe unde putea pentru a strânge bani să meargă la facultate în București. Ocazional, participa la mici piese locale, cum a fost și cea unde o zărisem prima dată, pentru a câștiga experiență în fața publicului, și, bineînțeles, pentru a se desfăta cu talentul ei, căci era tare pricepută, după cum observasem și eu. Îi mărturisesc într-un final că am fost impresionat de prestația sa de acum doi ani, și ne minunăm amândoi pe seama coincidenței firului poveștii.

Următoarea dată când pornesc spre taraba de înghețată, plec cu convingerea că trebuie să o invit la o plimbare în parc, căci tare mult îmi doream s-o cunosc de-a binelea. Numai că, ajungând aproape de ora închiderii tarabei, o oră strategică, credeam eu – numai bine pentru a o conduce prin parc spre casa ei, observ același puștan care apăruse prima dată la băncuță și o apucase de braț. Pe toți sfinții, ce zi cu ghinion! Fusesem atât de captivat de vizitele mele la tarabă căci dădusem uitării faptul că domnișoara părea să aibă deja un iubit. Când să fac cale întoarsă și să pornesc spre casă, privirile ni se întâlnesc, și o văd cum îmi face cu mâna în semn de salut. Mă apropii totuși sub pretextul că voiam să-mi cumpăr înghețată dar uitasem cât e ceasul. Zâmbește și spune cu duioșie:

Băiatul o aștepta cuminte lângă tarabă, aproape deloc deranjat de prezența mea. Iau înghețata, mulțumindu-i cu un zâmbet și când mă pregătesc să plec, Olivia îmi face semn să aștept și îmi întinde un pliant:

Scanez degrabă pliantul și îmi confirm prezența cu tărie, n-aș fi putut rata șansa de a o vedea din nou în elementul său, chiar dacă se vedea cu ochiul liber că domnița mea nu este disponibilă sentimental. 

Vine ziua de duminică și eu mă pregătesc să merg la micuța piesă de teatru a Oliviei. Ajung la școala unde se pregătea spectacolul, îmi găsesc un loc printre mulțimea de tineri și părinți, și aștept cu nerăbdare să o văd pe ea. Observ cum își face apariția pe scenă, de data asta fiind îmbrăcată într-o rochie largă de vară, de culoare albă, cu o coroniță de flori pe cap. Întreg spectacolul era o punere în scenă grozavă a romanului Noaptea de sânziene de Mircea Eliade. Observ la un moment dat că pe scenă alături de ea intră și băiatul care o aștepta la tarabă în seara aceea. Jucaseră amândoi excelent, trebuie să recunosc. La final, aștept cu nerăbdare ca mulțimea de spectatori să se risipească, pentru a o putea felicita pentru prestația sa. Dacă prima dată am fost grăbit de circumstanțe, de data aceasta nu era chip să nu îi transmit felicitările mele. 

Îmi mulțumește sincer și se vede prin zâmbetul ei că e încântată de ideea de a deveni actriță. Din spatele ei se apropie și băiatul cu pricina și o apucă de umeri. Văzându-l, Olivia face semn către mine și ne face prezentările. Dau mâna politicos cu băiatul, și constat cu stupoare că nu mi-l prezentă drept iubitul ei, ci pur și simplu drept Daniel, colegul din grupa de actorie. Brusc, încordarea mi se relaxează și afișez un zâmbet tâmp pe față. Carevasăzică sunt doar colegi. Îmi înfrânez sentimentul de extaz în fața lor, însă din acel moment îmi simt inima cum o ia la galop, iar dorința de a o invita la întâlnire devine din ce în ce mai apăsătoare. Decid să nu acționez impulsiv, și să aștept până la următoarea vizită la tarabă. După cum zicea bunica, ce e menit să fie pentru tine, va fi pentru tine oricum. Îmi iau la revedere de la cei doi, și pornesc spre casă cu un entuziasm nemaiîntâlnit. A fost o zi de duminică pe cinste, și nu pot decât să mă bucur că am putut fi din nou în preajma Oliviei. 

Zilele ce urmează devin foarte stresante pentru mine, căci trebuie să susțin examenele de bacalaureat. Gândurile îmi sunt acaparate când de subiecte de examen când de Olivia, care pare un antidot perfect pentru stările mele de neliniște. Însă trebuie să mă concentrez și să trec cu bine peste această perioadă, propunându-mi să aștept până la sfârșitul examenelor pentru a o invita pe Olivia la o întâlnire, căci dacă ar fi să mă refuze chiar că nu m-aș mai putea concentra pe învățat. Reușesc cu greu să îmi înfrânez vizitele la tarabă până la sfârșitul săptămânii, însă când sosește în sfârșit ziua ultimului examen, răsuflu ușurat și pornesc degrabă pentru a mă desfăta cu o înghețată. 

Constat cu indignare, ajungând în fața tarabei, că domnișoara Olivia nu mai este acolo. Cum și când s-a întâmplat asta? mă întreb în gând plin de neliniște. Nu se poate să fi ratat această șansă doar pentru că am vrut să mă concentrez pe învățat. În locul ei era acum o doamnă pe la vârsta a doua, puțin plinuță dar cu un aer foarte degajat. 

• Nu vă supărați, întreb cu o oarecare urmă de regret în voce, știți ceva de domnișoara Olivia? Mai lucrează aici?
• Aaa, domnița Olivia e plecată la București de trei zile. I s-a oferit șansa să joace într-o piesă mare la un teatru pe acolo, nu știu eu cum îi zice, da’ e cel mai mare teatru din capitală. Părea foarte entuziasmată când a aflat, și de îndată și-a făcut bagajul și a plecat. Doriți o înghețată?

Auzind acestea, inima mi se crapă de ciudă la gândul că dacă aș fi venit cu câteva zile mai devreme aș mai fi prins-o aici. 

Gândul că domnișoara Olivia plecase și eu n-am apucat nici măcar să îi spun ce simt mă neliniștea teribil. Așa trecusera vreo 3-4 nopți, în care eu nu puteam să îmi iau gândul de la dânsa. În câteva zile aveam să primesc și rezulatele la bacalaureat și nu știu ce mă neliniștea mai tare: gândul că nu trec examenele sau faptul că am pierdut-o pe Olivia. 

Mă trezesc într-o dimineață ca în nicio alta, după un vis ciudat, și cuget preț de câteva minute la decizia pe care urma să o iau. N-au trecut mai mult de 5 minute și deja mă văd punându-mi un rucsac în spate și pornind către gară. Îmi tot ziceam în sinea mea: Trebuie măcar să știu că am încercat, altfel voi trăi cu acest regret toată viața. Această frază a fost de ajuns cât să mă proptească în următorul tren către București, cu gândul de a o căuta pe Olivia. Nu știam exact cum aveam s-o găsesc, dar știam că trebuia să fie pe la „cel mai mare teatru din capitală”. După o călătorie de aproximativ 3 ore, cobor in Gara de Nord și întreb la ghișeul de informații cum ajung la „cel mai mare teatru din capitală”. După încă alte 20 de minute de mers cu autobuzul, mă aflu în fața Teatrului Național, complet debusolat, dar cu o singură intenție clară. Trebuia s-o găsesc pe Olivia cu orice chip. Am dat târcoale timp de o ora prin jurul teatrului, sperând că o să apară de nicăieri și o să-mi potolească neliniștea. 

Aproape de lăsarea serii, când deja începeam să iau în considerare și varianta întoarcerii acasă, îi văd silueta ieșind pe una din ușile imense ale teatrului. Era ea, domnișoara Olivia, cu părul brunet atârnându-i pe spate, o figură ușor obosită, dar la fel de fermecătoare ca întotdeauna. Mă privește confuză, iar eu îmi fac drum în direcția ei, cu inima gata să-mi sară din piept. Până să apuce să vorbească, i-o iau înainte și o întreb nonșalant și cât se poate de hotărât:

Apucă să se dezmeticească și cu uimire mă întreabă cum de m-am nimerit tocmai acolo, după care, o eternitate mai târziu, așa cum mi se păruse mie, căci așteptarea mă măcina pe dinăuntru, îmi răspunde cu un zâmbet: 

Auzind acestea, inima mi se așează la loc și pot să răsulfu ușurat într-un final. Pornim la pas și ajungem în parcul Cișmigiu, unde găsim o tarabă cu înghețată și ne delectăm cu câteva arome noi. Îi povestesc toate detaliile călătoriei mele, precum și toate acele săptămâni în care mergeam în parc cu bicicleta doar ca să o pot vedea pe ea, și îi mărturisesc într-un final că nimeni nu îmi mai făcuse inima să bată așa cum o făcuse ea doar cu un zâmbet. Inima îmi surâde să aflu că nici eu nu îi eram indiferent, și că se găsea adesea căutându-mă cu privirea prin parc, să vadă dacă vin și astăzi după înghețată. 

Treizeci de ani mai târziu, domnișoara Olivia încă îmi poartă numele, iar de fiecare dată când povestim copiilor despre cum a început dragostea noastră, amândurora ni se umple inima de bucurie. A fost nevoie de un zâmbet să mă îndrăgostesc iremediabil, și de un impuls căpătat într-o dimineață de a pleca în căutarea ei la București. Pentru că ideea de a fi ratat șansa unei apropieri de Olivia era mai cruntă decât riscul asumat de a mă urca în tren fără nicio destinație precisă, sau fără vreo certitudine că îmi sunt împărtășite sentimentele. 

Și am avut dreptate când simțeam că o cunosc de undeva. Nu o cunoșteam de la acea activitate de voluntariat unde o văzusem jucând într-o piesă, cu toate că așa crezusem când în sfârșit am recunoscut-o după câteva vizite la tarabă. O cunoșteam dintr-o altă viață, căci tot ce a urmat după s-a simțit a fi mâna destinului. Am petrecut împreună numeroase momente de neuitat și nu mă refer la romanțe de poveste cum vezi numai prin filme, ci la întâmplări simple și modeste, care ne-au apropiat și mai mult unul de celălalt. Am fost prezent la fiecare spectacol de-al ei, iar ea m-a susținut în decizia mea de a deveni profesor de matematică. Am râs împreună la lăsarea serii și am trecut cu bine peste toate greutățile vieții. Asta, pentru mine e o dragoste frumoasă, atât de simplă dar atât de naturală.