De-a lungul timpului, în cursul vieții, trecem prin multe întâmplări, întâmplări care ne dau lecții și ne învață că nu este niciodată bine să judecăm pe nimeni, în niciun fel. Întâmplarea prin care am trecut eu, mi-a dat o lecție importantă, din care am avut multe de învățat.

Se întâmpla în vara anului 1995. Pe atunci aveam treizeci și șase de ani, lucram la Avicola Lumina (fermă de crescut păsări). Era cald și pe mine, stresată de faptul că acasă eram în pregătiri pentru zugrăvit, doar gândul de a merge la serviciu mă obosea și mai tare. Am plecat la serviciu de dimineață și am lucrat intens câteva ore bune, până la ora 12:00 când era pauza de masă. După ce am luat prânzul, la câteva minute, a izbucnit o mică ceartă între mine și o colegă, care avea o dizabilitate din naștere și anume, că avea un picior mai scurt decât celălalt. Nu mai rețin exact motivul de la care a pornit cearta, dar totul a trecut relativ repede, în câteva minute, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Când s-a terminat pauza, mergând spre hala în care lucram, eu, în gândul meu, fără a avea curajul de a-i spune în față, am zis “șchioapa dracului”, aceasta fiind o jignire pentru dizabilitatea colegei cu care m-am certat.

După câteva ore de la micul incident, am fost solicitate pentru a lucra în altă parte a firmei, ajutând la descărcarea unui camion cu saci de vitamine și suplimente pentru păsări. Culmea, eu și colega cu care mă certasem, fiind mai mici de înălțime, am fost solicitate să ne urcăm în camion pentru a descărca, iar celelalte colege preluau sacii și îi duceau în magazia special amenajată. Am descărcat primul rând de saci, iar când mi-am aruncat privirea în spate, celelalte rânduri de saci cădeau peste noi. Cel mai probabil a fost o eroare de așezare, sau în urma transportului, nu au mai stat în poziția în care au fost puși. În căderea lor, sacii ne-au aruncat jos din remorcă pe mine și pe colega mea. Ea a căzut pe sacii care erau jos deja, aceștia fiind folosiți ca scară pentru celelalte colege care erau jos și preluau sacii pe care noi îi descărcam din camion. Eu am căzut cu un picior pe saci, iar cu al doilea pe o bordură. Nu am mai avut puterea de a mă ridica singură, m-au ajutat colegele. 

După ce am reușit să mă spăl, în loc să cheme ambulanța, superiorii mei au decis sa mă ducă în comuna unde era ferma, la o femeie tămăduitoare. Toți credeau că am piciorul doar umflat, că poate este o entorsă și se poate rezolva prin tragere. Când am ajuns la acea femeie, aceasta a zis de cum m-a văzut, că piciorul este rupt. În încercarea ei de a mă ajuta, a tocat ceapă, pe care ulterior a legat-o cu un bandaj pe picior, pentru a reduce inflamația. În scurt timp, am fost adusă din nou la fermă, în loc să fiu dusă la spital. Șeful de fermă a decis să mă ducă acasă. Piciorul se umfla din ce în ce mai tare. După câtva timp, soțul meu a ajuns acasă, după ce a aflat de la cineva ce am pățit. În jurul orei 18:00 am reușit să plecăm spre spital, cu un vecin care avea mașină personală. Am așteptat patru ore, iar în jurul orei 22:00 a venit medicul de gardă, care în urma consultului mi-a confirmat faptul că genunchiul este fisurat, și necesită de urgență operație.

În acea noapte am fost dusă într-o rezervă, ce fusese recent renovată. Erau doar paturi goale, iar eu, singură. Mi-au legat piciorul într-un coș, după care au stins lumina, iar eu am rămas în întuneric. Abia a doua zi la ora 05:00 au venit câteva asistente, care m-au luat și m-au dus într-un salon unde erau alte femei care suferiseră accidente asemănătoare. În jurul orei 08:00 au sosit medicii, mi-au făcut analizele necesare și mi-au spus că voi fi operată în ziua imediat următoare. 

Am trecut cu greu peste încă o noapte, dar am reușit cu ajutorul calmantelor. A doua zi, am fost operată. În urma acestei operații, m-am ales cu două șuruburi în genunchiul stâng. Norocul meu a fost că am avut un doctor foarte bun, cumsecade, care mi-a explicat în detaliu ce s-a întâmplat cu genunchiul meu, ce va urma să se întâmple și, bineînțeles, de ce perioadă de recuperare voi avea nevoie. 

La două zile de la operație am avut niște dureri groaznice. Uitându-mă la colega de salon, am observat că aceasta doarme foarte mult, și mi-am dat seama că acesta este efectul medicamentelor pe care le ia. Din cauza durerii, nu am mai rezistat, și am deschis sertarul colegei de salon, unde știam că are pastilele. Am luat o pastilă, fără să știu ce este și ce efect are. Am adormit. Somnul a durat aproximativ șaptesprezece ore. În tot acest timp, a venit în vizită o colegă de serviciu, pe care o vedeam în ceață și nu ii puteam vorbi. Am și visat în acest timp; visam că eram pe un câmp cu flori, alergam. Când m-am trezit din somnul profund, mi s-a spus cât am dormit, dar am și fost întrebată ce am făcut de am dormit atât. Am răspuns sincer, am spus adevărul. Luasem o pastilă ale cărei efecte doar le bănuiam. 

După câteva zile, medicii mi-au făcut o altă radiografie, după care mi-au spus că totul decurge bine și că urmează sa fiu externată din spital și să merg acasă. În scurt timp, eram acasă, în sfârsit acasă! Soțul meu mă ajuta să ies în curte, să stau la aer. Mă căra pe brațe, din casă afară și de afară în casă. Pentru că și el muncea, la o lună de la operație am ajuns să mă folosesc de cârje. Timp de câteva luni m-am ajutat de cârje și de cei din jurul meu pentru a mă deplasa. După șase luni, urma să îmi fie scoase șuruburile din genunchi, dar din cauza unei erori medicale, acestea au fost scoase după numai trei luni, deoarece mă deranjau și nu puteam să flexez piciorul deloc. Sistemul medical din acea perioadă nu era unul blând, era crud, șuruburile mi-au fost scoase fără anestezie locală, pe viu. Durerea a fost cruntă, nu îmi imaginam că voi trece prin așa ceva. În tot acest timp, una dintre surorile mele a venit și a zugrăvit casa, treabă care rămăsese neterminată. Ajutorul ei a fost binevenit, ținând cont de circumstanțe și de experiența prin care treceam. 

Pe durata recuperării, mă ajutau cel mai des mama mea si  fiul, meu care îmi aduceau apă, mâncare și mă ajutau inclusiv să merg la toaleta care era în curte, ceva obișnuit pentru acea vreme. A fost o perioadă dificilă, deoarece fiul meu avea vârsta de patru ani, și era și puțin năzdrăvan. În drumul lui spre Tulcea, medicul trecea și pe la mine, pentru a vedea cum mă mai simt. Era cel ce îmi dădea sfaturi utile și constructive în recuperarea mea. Acesta, analizând situația genunchiului meu, mi-a recomandat să folosesc sticle cu apă caldă, pe care să le pun sub genunchi, pentru a reuși să îndoi câte puțin piciorul. Afară, în curte, stăteam în pătuțul pe care l-a avut fiul meu până a crescut și a învățat să meargă.

Cum am spus puțin mai sus, mama mea mă ajuta să mă deplasez. În acea perioadă, un frate de-al ei a decedat și ea nu știa cum să facă să meargă la înmormântarea acestuia, fără a mă pune pe mine în dificultate. I-am spus că mă descurc, și că îl poate lua și pe fiul meu cu ea. Au plecat, iar eu am rămas afară, în pătuț. La scurt timp după ce ei au plecat, a început o ploaie torențială, ploaie care m-a udat până la piele, eu neavând timpul necesar și puterea de a mă deplasa de acolo. Îmi era și foame, o foame teribilă, cum nu am mai simțit până atunci. Vecina mea știind situația a venit și mi-a adus o felie de pepene, și o felie de pâine. Între timp ploaia s-a oprit, mama mea si fiul meu au venit de la înmormântare, și m-au ajutat să intru în casă, să mă spăl și să mă schimb. 

Durerile au persistat, mult timp după ce mi-au fost scoase șuruburile din genunchi, în toată perioada de recuperare. Și în prezent mai simt dureri în acel loc, mai ales când este înnorat afară, sau noaptea când dorm. De multe ori este necesar să îmi mișc piciorul cu mâinile, deoarece simt că nu îl mai pot mișca. 

Această experiență m-a învățat că nu este bine să judeci niciodată pe nimeni și mai ales să nu jignești pe nimeni. Eu, în acel moment de furie, mi-am jignit colega, în gând, am judecat o dizabilitate, și acel ceva s-a întors cumva împotriva mea. I-am spus “șchioapa dracului” și șchioapă am ajuns eu. 

Am ajuns să cred că Dumnezeu există. I-am mulțumit că m-a făcut bine și am promis că nu voi mai jigni pe nimeni niciodată. El mi-a dat o palmă destul de grea, dar tot el m-a ajutat să trec cu bine peste acest necaz.

Am tras concluzia că nu este bine să jignești sau să judeci pe cineva, pentru că nu știi niciodată cum se vor întoarce acele cuvinte împotriva ta. Cum spune și proverbul: “Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face…”, sau în cazul meu, de altul nu zice.